De la A. (la) Z.

Trecând peste hilarul sau penibilitatea unor informații sau peste semnele de întrebare pe care documentele le ridică din punctul de vedere al veridicității, recentele telegramele ale wikileaks au adus în atenția publicului un lucru interesant: tema poziției țării noastre față de SUA și Rusia. E subiectul asimilat cel mai repede de taberele politice, acestea încercând să-l transforme (cu sau fără voie) într-o temă electorală.

Prima reacție a venit din partea Elenei Udrea. Ministrul Turismului și Dezvoltării Regionale a încercat să demonstreze într-un articol pe blog cum informațiile din telegrame ne arată clar ce oameni politici vor să ducă România spre vest și ce oameni politici vor să o ducă în sfera de influență a Rusiei. Reacțiile de partea cealaltă nu au întârziat să apară. Ponta a spus că președintele țării a vândut țara pentru a-și rezolva probleme personale (aluzie la informațiile conform cărora Băsescu era foarte apropiat de SUA, beneficiind de sprijinul acesteia), iar Titus Corlățean a spus că va sesiza Comisia de Apărare pentru a investiga o “afacere” în care ar fi implicaţi unii lideri ai PDL şi lideri de la Moscova. Senatorul PSD de Brașov făcea trimitere chiar către Udrea, spunând că “Elena Udrea răspunde de dimineaţa, din pat, la telefoanele unor magnaţi ruşi”, ca şi “domnul Cocoş şi domnul Stolojan”.

Tema relației noastre cu SUA și Rusia a reprezentat mereu un punct de interes. De la povestiri celebre precum “ascultam radio și îi așteptam pe americani” și până la temele de campanie din ’92-’96, poziția României față de cele două puteri ale lumii a reprezentat un subiect care interesa pe toată lumea. Ceea ce nu pot înțelege deocamdată e ce impact mai are ea asupra opiniei publice în contextul actual. E adevărat că tema poate fi una artificială, reacțiile oamenilor politici de mai sus fiind doar obișnuința de a scoate “procente” din orice. Dar în cazul în care nu e așa nu-mi pot da seama ce amploare poate lua tema. Pentru că, fie vorba între noi, până și divorțurile Iri-Moni și Pepe-Oana ar reprezenta subiecte mai interesante pentru “gloată” (vorba aia, pe stomacul gol e greu să faci politică externă; mai bine te uiți la niște proști cum se ceartă). În NATO și în UE am intrat, ne plimbăm nestingheriți prin Europa, deci teme de campanie ca în ’92-’96 nu cred că mai putem avea.

Cu toate acestea, subiectul e de urmărit. Cel mai probabil e un foc de paie ieșit ca din senin, dar în perioada aceasta e important de trecut în revistă orice chestie care se poate transforma într-o temă de campanie.

Încep prin exprimarea unei idei care are doar o legătură conceptuală cu subiectul abordat. Cred că e benific ca analiza politică să aibă mereu și o latură care să dezvolte posibile scenarii viitoare. Folosirea informațiilor actuale în scopul identificării unor evenimente ulterioare (cu șanse mai mari sau mai mici de a se produce) cred că face bine atât pentru cel care analizează cât și pentru scena politică.

Contextul politic actual pare a ne aduce în 2012 în fața unor schimbări în comunicarea electorală. Sondajele actuale împart partidele în două categorii distincte, opuse, fără să avem de a face cu partide de mijloc: partide care stau bine în sondaje și partide care stau prost (scot din discuție partide ca UDMR, PRM sau Partidul Poporului care fie se adresează unui electorat specific, fie se bazează pe notorietatea/încrederea unei anumite persoane). Astfel, PSD, PNL și PC, sub umbrela USL, sunt cotate în jurul cifrei de 60% și sunt partide care au o cotă de încredere bună, pe când PDL (situat în jurul procentului de 15%) și UNPR (situat sub pragul electoral) sunt partide cu cotă de încredere foarte mică față de așteptări.

Ce poate însemna acest lucru în contextul alegerilor parlamentare din toamna lui 2012? Faptul că strategiile celor două tabere par să se îndrepte spre o confruntare orientare către partid/orientare către candidat. USL va încerca să capitalizeze cota de încredere existentă, pe când PDL sau UNPR vor încerca să scape de povara “proastei guvernări” punând accent pe candidații proprii. Spun asta în contextul în care nu cred că într-un an și jumătate partidele de guvernământ pot avea parte de o creștere accentuată. E drept că pot drege busuiocul, dar nu într-o asemenea măsură încât alegerile parlamentare să le prindă în postura de partide în care o bună parte din populație are încredere.

Rămâne de văzut însă cum vor fi influențate aceste lucruri de faptul că majoritatea românilor consideră că votul uninominal nu a adus nici o schimbare și că nu se simt mai bine reprezentați din momentul în care colegiul din care provin a trimis un anume deputat și un anume senator în Parlament.

Prezent mai ales la televiziunile de știri, unul din subiectele recurente ale vremii este “românul – pomanagiu”. Pentru a scoate în evidență cât de prost trăiesc românii și implicit cât de rău conduc actualii guvernanți, imaginile cu mulțimile care se calcă în picoare pentru nu știu ce ofertă se perindă des pe ecranele Realitatea și Antena 3.

Subiectul a fost destul de prezent în ultimele zile. Au fost de ajuns niște imagini de la o călcare în picioare și o scrisoare a unei românce aflate la studii în Japonia. Doctoranda se arăta dezamăgită de propriul popor și îi dădea drept exemplu pe japonezii care nu și-au pierdut disciplina și bunul-simț nici după un cutremur și un tsunami.

Tema a primit însă și o altă dimensiune: una electorală. Elena Udrea a ieșit în emisiune la Nașul și a spus: “Am ajuns să ne batem, toate partidele, pe un electorat de circa 30%, care în special în mediul rural, dar şi în cel urban, reprezintă oameni care au fost mituiţi cu plasa electorală la uşă”. N-am cum să o contrazic. Cifrele le are ea, nu eu. Cu toate acestea mă întreb, 30% din ce? Dacă e vorba de o treime din electoratul total, nouă, ăstora cu comunicarea politică, nu ne rămâne să ne ocupăm decât de 20% din electorat. Asta pentru că oricât de optimiști am fi, 50% din populația de peste 18 ani nu iese la vot sub nici o formă. Chiar și în cazul în care Udrea făcea referire la 30% din electoratul care vine la vot, asta tot înseamnă cam 15% din total.

În concluzie, cu cine se mai “confruntă” comunicarea electorală în contextul în care pomana electorală are un public din ce în ce mai mare? Poate avea pomana o latură de comunicare?

Lupta pentru putere din PDL a început demult, dar zilele trecute s-a intensificat. Au început știrile care împart sferele de influență și oamenii din spatele candidaților, dar o ieșire a lui Băse la tv și niște plimbări pe la DNA au arătat că lucrurile nu sunt bătute în cuie.

Momentan lumea vorbește despre doi candidați: Emil Boc și Vasile Blaga. N-aș fi atât de sigur. Amintesc doar trei lucruri care să mă facă să nu cred asta: o declarație făcută de Sulfina Barbu care spunea că un al treile candidat n-ar fi exclus, o întrebare din ultimul sondaj CSCI la comanda Realitatea TV (la întrebarea “Cine credeți că va fi următorul președinte al PDL, dintre următorii” apărea și o a treia opțiune: Sever Voinescu) și declarația lui Preda de duminică, declarație în care acesta admitea faptul că Preda-Macovei-Voinescu pregătesc o moțiune și o candidatură. Voinescu poate fi o opțiune de candidat. Ar fi păcat (dpdv comunicațional cel puțin) ca după atâta muncă, “reformiștii”/”intelectualii” să nu încerce să se delimiteze puțin. Ok, candidatul propus n-ar avea nici o șansă, iar grupul va susține până la urmă un alt candidat (probabil Boc), dar ce ar trebui transmis s-ar transmite.

În altă ordine de idei, presa îi dă în ultimele zile șanse mult mai mari de câștig lui Boc. Chiar și Blaga a devenit mai temperat. Dacă la alegerile interne de la Constanța spunea că cine va mai mișca în front va plăti (aluzie la cei care critică mereu: Preda, Macovei), zilele trecute dădea de înțeles că relația Blaga-Băsescu nu se va încheia după congres indiferent de rezultat. Dacă e sau nu așa, vom vedea. Dar folosesc scenariul în care Boc ar câștiga pentru exprimarea unor idei.

Cred că momentan alegerea lui Boc este cea mai bună soluție pentru PDL (vorbesc de o soluție care e și posibilă). Democrat-liberalii au picat testul găsirii unui nou lider, cu toate că eforturi s-au făcut. Boc pare a fi singurul care îl poate bate pe Blaga. Are susținerea unor oameni foarte importanți și are fondurile pe mână. Cred că e cea mai bună soluție, pentru că în cazul în care Blaga va câștiga șansele ca partidul să se rupă ar crește vertiginos. Iar pentru luptele din 2012 e nevoie și de ultimul activist de la Aleșd (am aflat de curând de existența acestei localități și îmi place cum sună ). Nu-i văd pe Preda sau Macovei sub papucul lui Berceanu, girând niște oameni pe care i-au criticat neîncetat. Mergând mai departe cu raționamentul, Blaga nu e un politician conflictual. Îl vedeți pe fostul ministru de interne capabil de o construcție politică nouă? Îl vedeți strângând nemulțumiții într-o întâlnire la Ramada? Eu nu. Blaga își poate continua liniștit treaba în PDL și dacă Boc iese din nou președinte. Și toți, de la Băse la Udrea, știu că PDL are nevoie de Blaga. Nu va avea prim-planul, dar va fi în continuare cel mai bun în linia a doua, în linia obscură. E adevărat, se poate ca de Berceanu să nu prea mai auzim, dar în orice înfrângere sau negociere politică trebuie să și pierzi ceva.

Important pentru fiecare membru al PDL e să conștientizeze că lupta lor va fi în 2012. Și va fi o lupta al dracului de grea.

UPDATE: Ponta a anunțat astăzi, 22 martie, că îi cere demisie din PE și din PSD lui Adrian Severin. După părerea mea anunțul cam târziu.

UPDATE: Și europarlamentarul sloven, Zoran Thaler, și-a dat demisia din Parlamentul European în urma scandalului iscat.

În caz că n-ați aflat, niște jurnaliști de la The Sunday Times au pretins a fi lobbyişti și au contactat 60 de europarlamentari în vederea obținerii adoptării unor amendamente contra unor sume de bani. S-au arătat dispuși 3 dintre europarlamentari: un sloven, un austriac și Adrian Severin, europarlamentar român din partea PSD.

Ernest Strasser, liderul europarlamentarilor austrieci în cadrul PE, a anunţat că demisionează și că se retrage complet din viaţa politică după ancheta celor de la The Sunday Times. Dacă nu mă înșel, un lider al OVP (partidul din care Strasser provenea) i-a cerut în prealabil demisia.

Discuția care se poate naște la noi este: cine ar putea profita de pe urma acestui scandal? Îi va cere Ponta demisia lui Severin?

Dacă e să ținem cont că nu cu mult timp în urmă s-a spus că Severin a fost și el prezent la întâlnirea organizată de Mircea Geoană, întâlnire la care s-ar fi discutat despre înființarea unui nou partid, cererea demisiei pare a avea șanse, dar totodată ar putea da naștere la un conflict mai amplu în interiorul PSD. Adrian Severin nu pare a fi vreun nume cu multă influență în partid, dar apartenența la un presupus grup Geoană i-ar da fostului președinte al partidului subiect de polemică și de conflict cu actuala conducere (și știm deja că Geonă caută astfel de oportunități).

Cu toate acestea, printr-un astfel de gest, Victor Ponta ar putea deconta (din punct de vedere comunicațional) o eventuală demisie a europarlamentarului român.  În caz contrar, Ponta tot ar ieși bine ținând cont că ar clama un gest de normalitate inexistent pe scena politică românească. Unde mai pui că s-ar plia exact pe tema corupției adusă pe agenda publică de scandalul vămilor (Monica Macovei i-a cerut deja demisia lui Adrian Severin).

În concluzie, vă întreb: ce ar avea de câștigat/de pierdut Victor Ponta dacă i-ar cere demisia lui Severin?

Băsescu a ieșit aseară pe TVR1, din nou, pentru a-și transmite mesajele în cel mai ușor mod cu putință. Off topic, cred că-i place la nebunie la TVR1 cu Ramona Avramescu. E ca un tenisman căruia i se ridică mingile la fileu iar el le trimite cu forță în terenul advers.

N-am să obordez decât una din numeroasele teme aduse în discuție de către președinte aseară: recuplarea alegerilor parlamentare cu cele prezidențiale. Trecem peste faptul că renunțarea la un singur an de mandat n-ar fi de ajuns pentru cuplarea celor două. Cred că ori Avramescu a uitat întrebarea (pentru că scena a fost ceva de genul: “- Ați renunța la un an de mandat pentru acest lucru? – De ce nu?!”), ori în spatele temei se ascunde superficialitatea. În fine, nu despre asta vreau să vorbesc.

Nu pot vorbi despre cât de serios e demersul președintelui. Cert e că decizia ar putea avea în spate o anumită voință populară (cine n-ar vrea să fie mai puțini ani electorali?!). Însă de aseară și până azi n-am auzit pe nimeni discutând despre cea mai importantă consecință a unei asemenea decizii pentru comunicarea politică: reîntoarcerea la “locomotiva de partid”.

E drept că decuplarea alegerilor parlamentare de cele prezidențiale n-a dus neapărat la dispariția locomotivei de partid, ci mai degrabă la o întindere a perioadei de campanie electorală pe tot anul care a despărțit parlamentarele de prezidențiale. Cu toate acestea, diferențele apărute în comunicarea electorală în perioada 2008-2009 au fost vizibile.

Nu pot încă să-mi dau seama ce poate sta în spatele unei asemenea teme când vine vorba de Băsescu și implicit de PDL. Oricum ai analiza situația actuală, PDL e singurul partid fără lider. Mai rău pentru ei e că nici congresul mult așteptat nu pare să poată scoate din joben vreun lider peste noapte. De bine de rău, PSD și PNL îi au pe Ponta și Antonescu, ba chiar în situații excepționale sau în contexte diferite pe Tăriceanu și Geonă (oameni cu cotă de încredere mult peste orice om din PDL). Unde mai pui că un lider care să poată candida la prezidențiale și să tragă partidul după el nu crește peste noapte, iar de oamenii anunați a se duela pentru președinția partidului (Boc și Blaga) nu se poate pune problema.

Deci unde e șpilul? Că nu mă prind. Luminați-mă.

Adriana Săftoiu are dreptate când spune că PNL nu mai poate vorbi de “revoluția bunului-simț”. Deputatul PNL de Prahova leagă acest lucru de recenta decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la colaborarea lui Dan Voiculescu cu fosta Securitate și de alianța încheiată de PNL și PC la începutul acestui an. Nu cred că “revoluția bunului-simț” a fost distrusă de decizia ÎCCJ sau de ACD. PNL, prin președintele actual, a renunțat la eticheta folosită în campanie cu mult înainte. Putem spune chiar că revoluția s-a predat între cele două tururi de scrutin la alegerile prezidențiale. Momentan, liberalii nu se mai “vând” decât prin a fi parte a Opoziției, înlocuitor mesianic al actualei puteri.

Întrebarea care se naște e de ce a renunțat Antonescu la “revoluția bunului-simț”? Se poate ca strategia “un alt mod de a face politică” să fi fost concepută exclusiv pentru campania electorală de la sfârșitul lui 2009. În cazul acesta, Antonescu și-a asumat tacit poziția de candidat de linia a doua, propunându-și mai mult să atragă atenția asupra sa și să coaguleze un electorat care n-ar fi digerat ceilalți candidați. Un alt scenariu poate fi cel în care interesele liberalilor, inclusiv interesele lui Crin, să nu fi fost prea ușor de atins cu această poziție. Oricât de “altfel” par a fi liberalii, tot guvernarea e scopul și tot oameni asemănători cu cei din PSD și PDL aduc marea majoritate a voturilor.

Până la urmă întrebarea la care aș vrea un răspuns nici măcar nu e de ce a renunțat, scenariile pentru această dilemă pot fi multiple și totodată de înțeles. Mă întreb însă ce s-ar fi putut întâmpla în cazul în care Antonescu n-ar fi renunțat la “revoluția bunului-simț”. Ok, trecem peste probleme de genul “n-ar fi putut să-și tină în frâu partidul flămând după funcții”. M-ar interesa mai mult dacă o astfel de strategie comunicațională (bineînțeles, dublată și de acțiuni) ar fi putut da rezultate pentru 2012 sau și mai important, pentru 2014. Discuția se rezumă de fapt la ce aminteam în articolul acesta, articol în care discutam despre rezultatele alegerilor prezidențiale la un an distanță. Ar putea o strategie de genul “revoluția bunului-simț” să schimbe componența societății într-un ciclu electoral? Sau mai precis: ar fi putut majoritatea celor care vor vota în 2014 să se identifice cu un Antonescu al “bunului-simț” după ce aceeiași majoritate s-a identificat cu Traian Băsescu în 2009 și în 2004? E o întrebare pentru care probabil nu vom avea un răspuns.

P.S. Până și răspunsul pe care il dă Crin e un alt exemplu de renunțare la “revoluția bunului-simț”. Antonescu: Săftoiu scoate ţipete ascuţite, dar e o moralistă pedistă second-hand”.

În această dimineață, Înalta Curte de Casație și Justiție a anunțat că Dan Voiculescu, președintele de onoare al Partidului Conservator, a colaborat cu Securitatea. De la anunțarea verdictului, Realitatea TV e într-o continuă stare de breaking news, titrând cu litere de-o șchiopă “Felix, antena Securității” sau “Felix, mereu aproape”. În tot acest timp, Antena 3 trece subiectul la diverse. Nu vreau să discut despre etica acțiunii trustului Intact. Nu mă interesează. Vreau doar să văd ce implicații politice poate avea evenimentul.

Posibila colaborare a lui Voiculescu cu Securitatea nu e o noutate pentru opinia publică. În contextul în care această știre venea ca o noutate, ea ar fi putut avea implicații în ecuația politică, dar în contextul actual decizia ÎCCJ de astăzi nu schimbă aproape nimic. Atât Băsescu în 2004, cât și Ponta+Antonescu mai recent au știut cu cine se leagă la cap.

De discutat e modul în care atât trustul Intact, cât și liderii USL reacționează la decizia de astăzi. Sau mai bine zis nu reacționează. O fi soluția bună această politică a struțului în cazul de față? Se poate să fie răul cel mai mic. Nu e indicat să nu ai un punct de vedere și nici să-l întârzii, dar ce poți spune dacă ieși în fața mass-media? Oricum, mai afectat de situație pare a fi Antonescu. Până la urmă PSD s-a lepădat de PC, iar liberalii sunt cei care i-au primit cu brațele deschise. Unde mai pui că tema comuniștilor/colaboratorilor Securității nu mai are însemnătate decât pentru un mic procent din electoratul liberal.

Evenimentul de azi e doar o nouă situație care ne arată că Ponta pare a-i lua prim-planul lui Antonescu. Cum bine sesiza cineva pe twitter, Antonescu comunică mereu cu sigla USL în spate în timp ce Ponta pare că nu se poate despărți de fondul roșu și sigla psd-istă. Dacă mai punem la socoteală și chestiile mai puțin sesizabile (una dintre ele consumându-se la Antena 3 în seara transferului Stancu+Ursu, când în timp ce Antonescu vorbea prin telefon Ponta se juca cu un iPad prin studio cu Stancu și Ursu), prezidențiabilul liberalilor pare a fi în pierdere de formă.

Ideea independenților pentru alegerile parlamentare mi-a venit după ce am văzut o estimare a rezultatelor alegerilor recente din Irlanda. Exit poll-ul dădea un procent de 15% independenților. Până la urmă s-a ajuns la 12,6% sau cam așa, dar oricum procentul e mare. E drept și că irlandezii au avut independenți și în legislatură trecută, undeva pe la 6%.

Perioadele în care opinia publică nu pare a fi prea încântată de factorul politic și de ce se întamplă în țară pot aduce surprize. Surprize înțelese prin victorii ale unor oameni sau partide care în condiții normale n-ar trece pragul electoral. Deși eram cam mic, așa am văzut și situația din 2000 când Vadim a prins turul II la prezidențiale, iar PRM a intrat lejer în Parlament. E adevărat că tot acest context pare a fi fructificat momentan de Dan Diaconescu și al său Partid al Poporului (cel puțin așa spun sondajele), dar drumul e lung până în toamna lui 2012. Și unde mai pui că mai trecem și printr-o serie de alegeri locale până atunci… Alegeri locale care pot schimba, într-un fel sau altul, ecuația politică dinaintea anului 2012. Mulți au vorbit și încă vorbesc despre un nou partid. Văd și Alba ca Zăpada drept potențial câștigător de pe urma contextului, dar momentan noul partid pare a exista doar în mintea unora și în dezbaterile de pe net.

De aceea m-am gândit la independenți. În actuala legislatură nu există nici un parlamentar care să-și fi câștigat colegiul din postura de independent. Pentru că n-avem un centralizator ca lumea al rezultatelor alegerilor din 2008 n-am găsit cel mai mare procent scos de un independent la parlamentare, deși asta mi-am propus. Totuși, îmi amintesc că Lavinia Șandru a avut 16,07% în colegiul 22 din București, clasându-se pe locul 4.

Deci, care ar fi șansele ca din 2012 să avem parlamentari independenți (bineînțeles, nu din aștia care își dau demisia din partid ulterior)? Un candidat independent trebuie să strângă semnături de la 4% din populația cu drept de vot în colegiu, dar nu mai puțin de 2000 de semnături pentru un colegiu de deputat și 4000 pentru un colegiu de senator. Muncă de-o zi dacă ai resurse, deci asta nu poate fi o problemă. E adevărat că lipsa “aparatului de partid” poate înclina balanța, dar trebuie să fim conștienți că aparatul ăsta de partid tot cu bani se construiește, iar rolul lui scade pe măsură ce aria geografică pentru care candidezi se micșorează. Să candidezi la prezidențiale din postura de independent, fără susținerea unui partid cât de cât organizat, e sinucidere curată. De fapt nu e sinucidere, ci doar e clar că nu-ți propui câștigarea alegerilor și îți asumi statutul de candidat de rangul II. Dar la locale situația se schimbă. În colegiu rural e de ajuns să fii vreun distribuitor cu monopol în zonă și astfel ai la mână toate barurile sătești, ceea ce nu-i puțin lucru.

Plusul unor astfel de candidați vine din cererea cetățenilor. Să poți demonstra că n-ai făcut și că nu faci parte din sistem e clar un avantaj, dar problema e că astfel de oameni nu sunt ușor de găsit. Trebuie să-l știe lumea, să nu fi avut prea multe legături cu politică (sau cel puțin să nu fi avut funcții), să aibă resurse și să vrea. Cam multe condiții necesare, dar totuți e o pistă. Iar în situația actuală, orice pistă e binevenită.

N-am început articolul astă cu gândul de a da un verdict. Ci doar pentru a aduce spre dezbatere o temă. Nimeni nu cred că poate spune acum dacă vom avea sau nu parlamentari independenți din 2012, dar eu am văzut în asta o situația posibilă. Și cred că merită trecute în revistă toate soluțiile posibile pentru că până în 2012 se vor mai schimba multe. Sau cel puțin asta vreau să cred.