RSS
Twitter
Facebook
LinkedIn
FlickrCu cine se mai “confruntă” comunicarea electorală?
Mar 28
Leacul Durerii, Politică comunicare electorala, comunicare politica, Elena Udrea, Nasul, pomana electorala 1 Comment
Prezent mai ales la televiziunile de știri, unul din subiectele recurente ale vremii este “românul – pomanagiu”. Pentru a scoate în evidență cât de prost trăiesc românii și implicit cât de rău conduc actualii guvernanți, imaginile cu mulțimile care se calcă în picoare pentru nu știu ce ofertă se perindă des pe ecranele Realitatea și Antena 3.
Subiectul a fost destul de prezent în ultimele zile. Au fost de ajuns niște imagini de la o călcare în picioare și o scrisoare a unei românce aflate la studii în Japonia. Doctoranda se arăta dezamăgită de propriul popor și îi dădea drept exemplu pe japonezii care nu și-au pierdut disciplina și bunul-simț nici după un cutremur și un tsunami.
Tema a primit însă și o altă dimensiune: una electorală. Elena Udrea a ieșit în emisiune la Nașul și a spus: “Am ajuns să ne batem, toate partidele, pe un electorat de circa 30%, care în special în mediul rural, dar şi în cel urban, reprezintă oameni care au fost mituiţi cu plasa electorală la uşă”. N-am cum să o contrazic. Cifrele le are ea, nu eu. Cu toate acestea mă întreb, 30% din ce? Dacă e vorba de o treime din electoratul total, nouă, ăstora cu comunicarea politică, nu ne rămâne să ne ocupăm decât de 20% din electorat. Asta pentru că oricât de optimiști am fi, 50% din populația de peste 18 ani nu iese la vot sub nici o formă. Chiar și în cazul în care Udrea făcea referire la 30% din electoratul care vine la vot, asta tot înseamnă cam 15% din total.
În concluzie, cu cine se mai “confruntă” comunicarea electorală în contextul în care pomana electorală are un public din ce în ce mai mare? Poate avea pomana o latură de comunicare?
Mar 28, 2011 @ 21:13:46
Da binenteles ca si “pomana” are o latura de comunicare. Ma indoiesc de “cifrele” avansate, s-ar putea sa le “joace” niste feste la alegeri.
O prima latura de comunicare este cea de sens. Cea mai simpla. Pomana vine intr-un “container” de o anumita culoare, sa zicem “galeata” daca “punga” e din ce in ce mai putin folosita, ea poate fi portocalie, rosie sau galbena, eventuala “amorfa” coloristic dar cu o “sageata” pe ea sau alt semn distinctiv.
Urmeaza pomana mai “evoluata” de sunet. Micii, berea, fasolea si carnatii totul “impanat” cu “verde-nnourat” sau tot felul de alte “imnuri” politice. Momentul in care o parte din “marimile” partidelor se “scoboara” (precum zeii din olimp) sa se amestece “temporar” si “succint” cu “plebea”.
Urmeaza pomana “inversa”. Daca tot nu pot sa-ti dau mai bine ii iau lui Costica. Asta e de cele mai multe ori “televizata”. Magarii astia de profesori care nu muncesc suficient, vamesii astia corupti cu totii, medicii astia care nu se mai satura de bani, puturosii astia de “apv-isti”, etc. Sa moara “capra vecinului” este o veche “marota” romaneasca.
Poate ca sar niste etape dar in final exista “pomana” publica, respectiv pomana de “functie publica”. Pomana redusa la un nivel al asa ziselor “elite” de la pseudojurnalisti la tot felul de asa zise “repere morale”. Printre ei “scapa” in pomana, “nevazuti” tot felul de “soldati fideli ai partidului”(executanti) plantati bine in functii publice pt controlul tuturor resurselor si de ce nu pt “impozitarea” lor inapoi la partid. Circuitul pomanei in “natura politica” sau cum se transforma “pomana” in spaga si apoi se intoarce in pomana la partid.