Rezultatele alegerilor europarlamentare au fost dezbătute în fel și chip, iar în ceea ce privește partidele de dreapta ele au avut și repercursiuni de natură strategică.  Puse în fața unei înfrângeri pe toate fronturile, PNL și PDL au preluat inițiativa punând bazele unei construcții politice noi care să reușească să se opună cu succes PSD-ului la prezidențiale și pe mai departe. Într-o primă fază au reușit: unificarea PNL – PDL (alături de toate subiectele conexe, ex. demisia și retragerea candidaturii lui Crin Antonescu) a devenit principalul subiect politic de pe agendă după alegerile europarlamentare. În lupta de atragere a diferitelor segmente de electorat, PSD-ul a răspuns cu o colaborare cu PPDD, colaborare care a părut a fi mai mult pentru estomparea efectului „unificării dreptei” în media dacă e să ținem cont că de la posibila cooptare în guvern s-a ajuns doar la o colaborare locală pentru care nici nu e nevoie de oficializare la centru, așa cum au spus unii lideri social democrați. Însă stau și mă întreb câte din subiectele de mai sus sau din cele care vor urma sunt sau vor fi rezultatul unei analize a votului din mai în perspectiva alegerilor din noiembrie.

Am să încep discuța pe baza datelor și concluziilor prezentate de Barbu într-o serie de articole foarte utile cu privire la rezultatele europarlamentarelor (1,2,3,4,5).

Așa cum se întâmplă după fiecare rundă de alegeri, fiecare partid încearcă să clameze victoria. Însă cu toate că în discursul oficial a fost vorba de marea victorie (cazul PSD), de victoria pe dreapta (PNL), de victoria față de partidul rival (PDL) sau de victoria partidului nou înființat (PMP), în mass media cuvântul de ordine a fost eșec:  al PSD-ului că nu a atins 40%, al PNL-ului că nu a atins 20%, al PDL-ului că nu a atins 15% și al PMP-ului că nu a atins 10%. Singura notă discordantă au făcut-o relatările despre Mircea Diaconu, numărul de voturi obținut de candidatul independent fiind o surpriză pentru toate lumea. Însă hai să vedem ce-a fost eșec, ce nu și cum poate fi influențată comunicarea politică de până la prezidențiale în urma rezultatelor.

“Doar 37%”, au spus unii, „doar 2 milioane de voturi”, au spus alții, însă unul din primele lucruri care mi-au rămas în minte la prima citire a articolelor mai sus menționate a fost acesta: „Nu există categorie socio-demografică în rândul căreia vreun partid din opoziție să fie măcar la 10% în urma USD” (cu toate că mențiunile sunt despre USD, o să folosesc PSD pentru că practic e același lucru). Al doilea a fost acesta: „În condițiile în care prezența la parlamentare a crescut – și deci un procent din 2009 valorează mai puțin în voturi decât un procent din 2014 – USD și-a mărit scorul față de PSD între 2009 și 2014: în urban (de la 29% la 36%), în București (de la 26% la 33%), în Transilvania (de la 20% la 29%), în rândul oamenilor cu studii superioare (de la 24% la 30%), în rândul tinerilor (de la 23% la 34%), dar și în rândul oamenilor cu studii primare (de la 39% la 50%)”. Alături de aceste două concluzii mai aduc în discuție și sondajele dinaintea scrutinului, din acestea rezultând că aproximativ 3,7 milioane din cei care aveau o intenție de vot nu s-au prezentat la vot, proporțiile lor pe fiecare competitor fiind: între 39% și 44,5% susținători PSD+UNPR+PC, între 25% și 30,5% susținători PNL sau PDL (9% PDL, restul de 16-21% liberali), 16% susținători PMP, 5,5% susținători FC, 5,5% susținători PPDD sau PRM, 3,6% susținători UDMR, maxim 5% susținători ai altor partide.

Cifrele de mai sus ne arată că eșecul PSD nu prea a fost eșec. În același timp, acestea, dar și altele pe care le găsiți tot articolele amintite, mă fac să cred că se vehiculează o idee greșită cu privire la segmentele de populație care vor veni la vot la prezidențiale și care nu au fost la europarlamentare. Cred că vom avea parte de o proporționalitate care se va menține, în linii mari, și în noiembrie. Însă acel 7% al lui Mircea Diaconu va însemna mult mai puțin în decembrie (pentru că e greu de crezut că printre votanții independentului s-ar fi aflat persoane care în noiembrie ar vota un candidat al dreptei), iar social democraților le rămân de strâns, în perspectiva turului doi, 10% din voturi pentru victorie. Tăcerea omului pe seama căruia USL, iar mai apoi PSD și-au creionat strategia comunicațională  (Traian Băsescu), rezultatul nesimnificativ al partidului susținut de președinte și proiectul PNL – PDL forțează PSD la deschiderea unor noi căi. Una dintre ele am văzut-o de curând: colaborarea cu PPDD. Trecând peste obiectivele politice de la nivel local, PSD e nevoit, din punct de vedere comunicațional, să manevreze cu foarte multă grijă colaborarea cu partidul lui Dan Diaconescu. UDMR-ul s-a pronunțat împotriva unei colaborări guvernamentale, dar până la urmă cât e UDMR-ul de ajutor în perspectiva alegerilor prezidențiale pentru PSD în comparație cu PPDD? Cu toate acestea, PSD are nevoie de liniște la guvernare până în noiembrie, deci implicit are nevoie de UDMR, cu toate că din punct de vedere electoral e puțin probabil să aibă parte de un număr de voturi semnificativ din partea etnicilor maghiari în turul doi. În consecință, în următoarea perioadă văd un Victor Ponta și un PSD care merg anevoios, dar fără greșeli și exagerări, în încercarea de apropiere față de un electorat care votează PPDD sau PRM, dar fără a da ocazia UDMR-ului să iasă de la guvernare. “Mândri că suntem români” a fost o bună deschidere de drum în acest sens.

Totodată, PSD-ul se vede obligat să continue efortul de rupere a unei părți din voturile PNL. Operațiunea Diaconu de la europarlamentare continuă cu operațiunea Tăriceanu (cu toate obstacolele ce-i stau în cale). În același timp, strategia de anunțare a candidaturii cât mai aproape de data alegerilor caută să conserve o scenă politică ce nu se mai poate desfășura în cheia conflictuală pro/contra Băsescu, anunțarea candidaturii lui Victor Ponta înlesnind trecerea către o axă comunicațională pro/contra PSD (Victor Ponta) încercată de PNL – PDL.

De partea cealaltă, PNL și PDL par a fi făcut mișcarea corectă după alegerile europarlamentare, prima consecință benefică a proiectului de unificare fiind câștigarea agendei media. Câștigul politic a fost trecerea în afara jocului a PMP și a lui Traian Băsescu (într-un timp în care PSD încearcă alăturarea numelui Băsescu noii alianțe prin orice mijloace). Candidând separat, partidele de dreapta au pierdut pe toate fronturile, cifrele relevând un eșec de mobilizare (așa cum îl numea Barbu). În consecință, mă întreb de ce mai mulți candidați de dreapta (Iohannis/Predoiu, Diaconescu, MRU) ar mobiliza electoratul mai bine dacă mai multe partide n-au reușit să o facă? Aici salvarea pare a veni în turul II, acolo unde opțiunea poate veni natural către cel calificat mai departe atât timp cât nu există diferențe majore de opinie sau conflicte (a se observa aici poziția conciliantă a PNL și PDL față de Băsescu, dar fără a trece o limită care ar ajuta PSD în efortul de a eticheta noua alianță).

Cu toate acestea, rezultatele alegerilor par a ridica serioase probleme de fond în perspectiva prezidențialelor pentru partidele de dreapta. Ca să dau doar două exemple, de abia suma PNL + PDL egalează scorul PSD în Transilvania sau atât PNL, cât și PDL au obținut mai multe voturi în rural decât în urban. Puse cap la cap, toate informațiile duc la schimbarea unor profile de electorat, mai ales în privința liberalilor. Astfel, PNL și PDL se află în situația de a găsi un candidat care să bată un contracandidat cu un partid puternic, cu scoruri extrem de bune în Moldova și Muntenia, dar care în același timp are trecere în Transilvania, printre tineri, printre cei cu studii superioare ș.a.m.d.. Poate fi Iohannis acesta? Rămâne de văzut. Cert e că pentru a avea o șansă trebuie să fie din ce în ce mai prezent, iar noutatea aduce întotdeauna și risc pentru omul politic.

Cât despre PMP sau MRU, ei se află în poziția ingrată de a nu putea influența jocul. După efortul comunicațional din campanie, partidul susținut de președinte a intrat într-un con de umbră, congresul recent nefăcând altceva decât să întărească acest lucru. Nici alegerea Elenei Udrea ca președinte și nici anunțarea candidaturii lui Cristian Diaconescu n-au ajuns pe sticlă, n-au mai fost lucruri de luat în seamă nici de mass media (cu câteva excepții) și nici de ceilalți actori politici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *