Pusă liberalilor, ea se transforma în „când intraţi la guvernare?“. Un oarecare interes a stârnit şi bătălia internă din PSD, dar raportul de forţe s-a schimbat mult mai târziu decât s-ar fi preconizat. Iar schimbarea de la vârful PSD a fost favorizată în primul rând de chemarea lui Victor Ponta la DNA, eveniment care a reîncălzit şi discuţia despre demisia premierului.

Rămânerea lui Victor Ponta la Palatul Victoria, tradusă şi prin neintrarea liberalilor la guvernare, punerea sub acuzarea a premierului şi schimbarea raportului de forţe de la vârful PSD au creat culoarul perfect pentru principala reconfigurare politică de după prezidenţiale: ascensiunea lui Gabriel Oprea, alături de vehiculul său politic, UNPR.

De la apariţie şi până de curând, UNPR n-a părut a-şi dori mai mult decât să devină „soluţia imorală“ clasică, un partid incapabil de trecerea pragului electoral pe cont propriu, dar având pârghiile necesare în Parlament pentru a schimba majorităţi. Lejeritatea cu care UNPR a susţinut necondiţionat guvernele PDL, USL şi PSD trăda scopul formaţiunii: a fi mereu necesară câştigătorilor. Ba mai mult, contextul de după alegerile prezidenţiale părea mult mai potrivit în comparaţie cu vremurile trăite de PC-ul lui Dan Voiculescu atât timp cât o scenă politică dominată de două partide mari creştea oportunităţile de negociere pentru formaţiunea politică a lui Gabriel Oprea. Însă pare că n-a fost destul, iar „Generalul” a vrut să-şi joace cartea altfel.

Beneficiind de pe urma nevoilor celorlalţi actori politici (Iohannis în ceea ce priveşte numirile de la SRI şi SIE, dar şi strategia de apărare; Ponta – PSD pentru menţinerea la guvernare), liderul UNPR şi-a câştigat locul la masa celor mari. Pe lângă continua politică a achiziţiei de cadre (parlamentare), la bucată sau cu tot cu partid (cazul PPDD), Oprea a diversificat spre atragerea în partid de personaje cu notorietate sau expertiză (Ilie Năstase, Rică Răducanu, respectiv Mircea Coşea, Valentin Ionescu), dar şi spre atragerea de candidaţi susceptibili pentru locale. Spre exemplu, trecerea lui Cristina Popescu Piedone la UNPR capătă o importanţă şi mai mare după arestarea lui Sorin Oprescu şi ieşirea actualului primar general din ecuaţia electorală. Astfel, în locul care atrage mare parte din atenţie la alegerile locale, UNPR poate pleca cu şanse de victorie la Primăria Generală, Primăria Sectorului 2 şi Primăria Sectorului 4. Când toată lumea politică era în vacanţă, Oprea era în campanie electorală

Fructificând şi oportunitatea de vizibilitate prilejuită de perioada în care a fost premier interimar, Gabriel Oprea a diversificat reţeta de creştere a UNPR-ului, adăugându-i şi o latură de profilare publică. Când toată lumea politică era în vacanţă, Oprea era în campanie electorală, iar tactici până atunci străine personajului în cauză (conferinţe de presă, declaraţii pe seama subiectelor controversate – vezi cazul poliţistului accidentat de şoferul aflat sub influenţa alcoolului şi propunerea imediată a ministrului de interne de înăsprire a pedepselor pentru ultraj, documente programatice pregătite de partid) au devenit uzuale.

Poziţionarea la centrul eşicherului politic, clamată mereu de mai marii partidului, a prilejuit impunerea narativului „interesului naţional”, al „echilibrului”, ba chiar încercarea asumării paternităţii „responsabilităţii politice”, o etichetă pe seama căreia se bat atât cu PNL-ul, cât şi cu PSD-ul în era Dragnea. Pentru o populaţie cu o oarecare fascinaţie pentru uniforme, la cocktail se adaugă şi ingredientul „militar” şi reţeta proiectului politic devine aproape completă.

Întrebarea ce se naşte după această schimbare de traiectorie a UNPR-ului e dacă planul ascensiunii se doreşte a fi jucat până la final. Obiectivul rămâne acelaşi: UNPR se doreşte a fi un partid parlamentar, mereu necesar câştigătorilor, capabil în orice moment să schimbe majorităţi. Dar poate el să-şi atingă obiectivul altfel decât prin reţeta brevetată până acum? Poate UNPR să meargă singur în alegerile locale şi în cele parlamentare cu succes? Pare că asta îşi doreşte, dar până în mai sau noiembrie 2016 mai e un drum foarte lung. Deocamdată toată această schimbare de strategie poate fi interpretată drept încercarea de a beneficia suplimentar de pe urma unui context favorabil, unul în care Gabriel Oprea şi UNPR sunt pioni decisivi.

Însă în acelaşi timp ea poate fi rezultatul fricii: cu toate că ambele blocuri politice au nevoie acum de UNPR, nici unul nu-şi doreşte să mai fie în aceeaşi situaţie şi după 2016.

Articol publicat și pe Blogurile Adevărul