De la A. (la) Z.

Arhi semnala ieri un articol din Capital care anunța decizia senatului de la ASE cu privire la eliminarea examenului de admitere în programul de licență începând cu anul 2011.

Îmi cer scuze dacă devin redundant cu reforma asta a educației, dar mi se pare crucială. Nu știu cum va ieși legea educației din Parlament, nu știu dacă va fi votată, nu-mi pun prea mari speranțe în ea, oricum. Nu cred în soluții pe genunchi și nici în legi trecute doar cu numele.

În altă ordine de idei, sesizez cu părere de rău cum cu toții, de la președintele țării și până la ultimul om, atragem atenția asupra problemelor pe care le are sistemul de educație. Cu toate acestea soluțiile oferite par greu de înțeles, cel puțin de către mine.

Din experiența personală vă pot spune că primul examen adevărat a fost cel de admitere la facultate. Bacalaureatul și capacitatea (pentru că am prins sistemul ăsta de testare la sfârșitul clasei a 8-a) au fost ceva asemănător cu un examen. Am avut parte de teze mai importante decât frecțiile astea. În acest context, nu pot înțelege cum ASE-ul poate lua decizia eliminării examenului de admitere. Nu e de ajuns că poți număra pe degete facultățile care mai au examen la admitere sau pe cele care au un examen la capătul ciclului de licență?

Pot fi de acord cu faptul că această soluție ar fi una aplicabilă într-o societate normală. Dar noi nu suntem o societate normală. Într-un loc în care sistemul preuniversitar ar funcționa ca la carte mi s-ar părea normal ca istoricul educațional să fie de ajuns pentru intrarea la facultate. Dar în situația în care modul de notare al elevilor numai echitabil nu poate fi numit și în situația în care numărul analfabeților cu diploma de bacalaureat e din ce în ce mai mare, nu pot găsi nici măcar un argument pentru eliminarea examenului de admitere la una din cele mai renumite universități din țară.

La fel de trist știți ce e? Că sistemul privat, atât cel preuniversitar, cât și cel universitar, nu oferă soluții alternative. Sunt doar afaceri prin care li se iau banii celor care vor să aibă o diplomă cu puțin efort.

După Episodul 1, legat de partea academică, urmează astăzi partea a doua a lunii care s-a întins de pe la începutul lui iunie până pe la începutul lui iulie.

Am avut ocazia să vad pentru câteva zile Parisul. Un oraș superb cu o arhitectură și o infrastructură de vis. Mi-ar fi greu să estimez cam câți turiști atrage capitala Franței în fiecare an. Pot să vă spun doar că am văzut un oraș plin, cu mii de turiști la fiecare obiectiv. Să stai câteva ore la coadă la Eiffel (și credeți-ma că numărul caselor și viteza cu care se intră nu se compară cu ce avem noi) e ceva.

E greu să vorbești despre ce are frumos Parisul. Sper să aveți vreodată ocazia să ajungeți și să vedeți cum arată un parc și câtă verdeață poate avea un asemenea oraș. Mi-a atras atenția numărul foarte mare de negri. Nu mă așteptam să fie atât de mulți. Dimineața la ora 5, în metrou, n-am văzut nici un alb. Curios (sau nu) este faptul că ura dintre rase se vede cu ochiul liber. Am trăit pe viu o întâmplare care m-a lăsat cu gura căscată. Un negru a ieșit dintr-un supermarket cu o sticlă de vin în mâna. Avea un aspect îngrijit, îmbrăcat bine, nu atrăgea atenția. La câteva secunde după iese și omul de pază și îi cere bonul fiscal. Negrul se enervează, îl arată și începe o ceartă monstru din care am prins “Dacă nu eram negru nu s-ar fi întâmplat asta”.

Parisul are și el, ca orice oraș mare, punctele lui nevralgice. Cu toate acestea nu bat la ochi. Însă am avut neplăcuta ocazie să fiu deranjat (de cine credeți?) de români. Zumzetul plăcut al străduțelor înguste cu piatra cubică din jurul catedralei Sacre Coeur era distrus de două mașini cu număr de București care claxonau oamenii și ascultau o mizerie de muzică la maxim, ceva cu gazolina. Pe urmă am înțeles și de ce. Cred că o dată cu criza și-au pus pe limuzinele din dotare instalații de GPL, melodia cu gazolina devenind un fel de imn.

Cerșetorii români erau nelipsiți. Cred că era un contigent nou. Am dedus asta pentru că am fost abordat de vreo 4-5 țigănci în doar 3 zile: “Du iu spic ingliș?”. N-au avut timp să învețe franceza, dar chiar și așa, dacă le răspundeai că nu, aveau variantă de rezervă: zornăiau monezile din mână ca să înțelegi că vor bani.

Sper să mai ajung. Nu e cu siguranță un oraș care să necesite o singură vizită. Și nu știu care era diferența între Micul și Marele Paris pe vremuri, dar astăzi nu încape grad de comparație.

P.S. O croazieră pe Sena la apus e musai.

O trecere în revistă necesită mai multe episoade. Nu pentru că voi dezvolta ci pentru că evenimentele s-au succedat cu repeziciune. Cu ce încep în partea întâi? Cu partea academică.

În ultima lună am avut parte de o absolvire și de un examen de licență. Încep mai general și vă spun că nu pot să îmi dau seama când au trecut 3 ani. E redundantă senzația, ea petrecându-se la încheierea oricărui ciclu, dar de fiecare dată parcă e și mai accentuată. Facultatea m-a maturizat. Mult. Și m-a învățat să privesc lucrurile altfel. Am învățat să privesc lucrurile într-o cheie comunicațională, asta pentru că stimatul profesor Dinu are dreptate (de fapt nu el, ci prima axiomă a comunicării din cartea lui ): comunicarea este inevitabilă sau mai bine spus non-comunicarea este imposibilă. Eternul noroc (nu pot găsi un alt termen) de a da în fiecare ciclu de învățământ peste oameni extraordinari s-a continuat și la facultate, iar asta m-a ajutat.

Mi s-a părut o perioadă de timp insuficientă pentru o specializare, deci voi urma și un master, dar despre acest lucru mai multe într-o postare viitoare. Din scenariu nu putea lipsi festivitatea de absolvire. Nu orice fel de absolvire, ci Absolvirea Comunicatorilor . A fost foarte frumos și vreau să le mulțumesc încă o dată tuturor oamenilor din online care au răspuns prezent la invitația noastră. Sper ca lumea din industria comunicării să mai audă de noi . De fapt, sunt sigur că se va mai auzi despre promoția 2010 a Facultății de Litere, specializarea Comunicare și Relații Publice.

A urmat licența. Una mai grea decât mă așteptam. Nu pot decât să mă bucur că am trecut cu bine peste examen și că lucrarea de licență a fost una apreciată. Sunt curios cum mă voi manifesta când o voi citi peste vreo 20 de ani .

Deși e “fumat” să închei cu mulțumiri ele sunt atât de necesare. Așa aș fi făcut și dacă aș fi ținut vreun discurs la absolvire, dar șefii de an Costin și Hoinaru și șefele de promoție Anca și Raluca au spus tot ce trebuia spus . Le mulțumesc tuturor colegilor și profesorilor pentru acești trei ani, dar termin prin a mulțumi celor care au cel mai mare merit în terminarea acestui ciclu de învățământ: le mulțumesc părinților…

După ce Absolvirea s-a mutat și pe facebook și după ce Hoinaru mi-a dat leapșă, mă văd nevoit să abordez și eu acest subiect.

Ca să-mi parafrazez conjudețeanul Ion Creangă, nu știu alții cum sunt, dar eu n-am avut parte de nici o absolvire. Mai concret, pentru mine, absolvire trimite doar la absolvirea facultății. N-am simțit că am “absolvit” nici la terminarea liceului, nici la terminarea școlii generale, nici la terminarea școlii de corecție (glumesc ). Clipele au fost superbe la terminarea liceului, iar anii care au trecut de atunci și până acum mi-au demonstrat că tristețea acelui moment nu e trecătoare. Asta pentru că am lăsat în urmă niște oameni superbi, colegi (prieteni mai bine spus) și profesori deopotrivă (paranteză anterioară se poate repeta și aici).

În acest caz, nu pot decât să promit că acest articol va avea o continuare în cel mai scurt timp. Absolvirea mea se apropie, iar când se va întâmpla veți ști cu toții asta.

Noua speranță a fotbalului web 2.0 , Mircea Meșter, și ai săi colegi de la Automarket pun la bătaie un weekend la munte și un Chevrolet Captiva pentru excursia cu pricina. Eu n-am treabă, că n-am carnet, dar cunoscând câțiva oameni din online cărora chiar le plac mașinile, eu îmi fac datoria și îi nominalizez așa cum scrie la cartea concursului.

Astfel, cele trei nominalizări ale mele sunt:

1. Chinezu – Cu toate că a zis că nu poate pentru că e ocupat weekendul ală, eu îmi fac datoria și îl nominalizez. Facă ce-o vrea pe urmă . Nominalizarea vine în urma celor peste 1000 de km petrecuți cu el la volan
2. Bobby Voicu – Colegul de suferință din poarta echipei bloggerilor merită să se plimbe. Am văzut că îi cam plac mașinile și lui
3. Roxana Radu – Eu personal pe BlegooPR n-o cunosc, dar ținând cont că jumătate din tweeturile ei țin de offroad n-am cum să nu o nominalizez

Că mă laud cu plaiurile natale nu-i o noutate pentru voi. Hoinaru încă e de părere că iau bani de la Primăria Piatra-Neamț pentru tot ce fac . În orice caz, subiectiv sau nu, Piatra-Neamț și județul Neamț rămân niște locuri de văzut.

Despre viziteazaneamt.ro v-am mai povestit. Ce se întâmplă acolo e de lăudat și dacă e să țin cont de faptul că twitterul lor a stîns peste 1700 de followeri, eu zic că treaba merge.

Astăzi vreau să salut lansarea unui nou proiect: NeamtVirtual.ro. Dacă viziteazaneamt.ro știu că e în administrarea Consiliului Județean, aici chiar nu știu cine e în spate. Dar nu asta e important. Important e că lumea poate afla mai multe și poate vedea cum stau locurile prin acea zonă. Site-ul e încă la început, doar secțiunea Piatra-Neamț fiind completat, dar oricum, panoramele 360 de grade sunt de urmărit .

Încep prin a mă scuza pentru pauza survenită în a posta articole pe blog. Până la sfârșitul lunii iunie voi fi într-o perioadă foarte încărcată din cauza licenței care se apropie cu pași nu mari, ci foarte mari .

Miercuri seara am fost la Clubul Bărbaților pe Mătăsari 17. Off topic, locația e deosebită pentru astfel de evenimente. Inițiativa evenimentului a venit din partea Claudiei și a lui Toma. Îi felicit și eu pe această cale și le urez la cât mai multe ediții.

Ne-am strâns miercuri seară pentru fotbal. Mai bine zis pentru pasiunea noastră, a bărbaților, pentru fotbal. Am avut parte și de o surpriză: la invitația organizatorilor, actualul director sportiv de la Unirea Urziceni, Narcis Răducan, a venit să ne povestească despre cum e să fii fotbalist sau cum e să joci în Champions League.

Pentru că o poză face mai mult decât o mie de cuvinte vă las să vedeți ce s-a întâmplat la Clubul Bărbaților în pozele de la Mihai și Bogdan.

Două la număr: una de la Toma Nicolau și a doua de la Mihai Pintilie.

Prima, venită pe indestructibila filieră Portase – Nicolau mă pune să mă joc și sună cam așa:

Go to Wikipedia. Hit “random” or click here. The first random Wikipedia article you get is the name of your band.

Go to “Random quotations” or click here. The last four or five words of the very last quote of the page is the title of your first album.

Go to Flickr and click on “explore the last seven days” or click here. The third picture, no matter what it is, will be your album cover.

Use Photoshop or similar to put it all together.

A doua leapșă e mult mai serioasă. Trebuie să scriu 10 principii după care imi ghidez viața.

1. Nihil sine deo

2. Nu mi-e frică de moarte

3. Mens sana in corpore sano

4. “Eu am un fel de paradis al meu în care nu se spun cuvinte”

5. Iubește

6. Visează

7. Majoritatea nu e mereu > decât minoritatea

8. Fii tu însuți

9. Sănătatea e cea mai importantă

10. Nu uita: comunici prin orice

În spiritul lepșelor prima leapșă merge către Mihai, iar a doua către Toma.

N-aveam destule pe cap, mi-am mai făcut și un blog despre portarii de fotbal . Blogul se numește “Din bară’n bară” și îl găsiți aici.

Blogul vine ca o reacție normală la dorul pe care îl port față de ce am făcut ani de-a rândul.

N-am cum să nu trec în revistă ediția de ieri a #fotbaltweetmeet. Una de ținut minte.

Îi felicit în primul rând pe Pandutzu și pe Cezar, cei cărora le-a venit ideea și totodată cei care se ocupă de organizare. Următorul rând de mulțumiri merge către Timișoreana și Gillette, dar și fetelor de la Millenium. Fără de ei ieri am fi fost însetați și urât îmbrăcați .

Și cum o imagine face cât o mie de cuvinte încercați să vedeți ce spun sutele de poze făcute de Simona, Mihai, Nicoleta și Diana (aici aici aici și aici). De văzut și canalul de Youtube al #fotbaltweetmeet. Pentru descrețirea frunților, nu de altceva .

Închei cu o poză ca să vedeți cât de tare mă implic.

UPDATE: De tras un ochi la Hoinaru și la Anne-Marie, mai nou-intrată în blogosferă