De la A. (la) Z.

Cu toții știm cum funcționează clasa politică în România. Numărul celor care intră în politică fără să se gândească la beneficiile materiale personale pe care le pot obține e infim. De poveste sunt și numirile, revocările și din nou numirile de directori de deconcentrate, făcute cum altfel decât pe considerente politice.

Toate acestea au făcut din tema depolitizării instituțiilor o temă de campanie pentru toți. Doar la nivel discursiv, bineînțeles, dar care temă sau promisiune nu rămâne doar la nivel de vorbe goale? Dorită de toată lumea și văzută ca o soluție miraculoasă de revitalizare a societății românești, depolitizarea instituțiilor e imposibil să nu atragă după sine și lucruri mai puțin bune. În consecință, stau și mă gândesc, în cazul unei depolitizări adevărate, oare ce se întâmplă cu partidele românești, cu membrii lor și cu milioanele de euro necesare în campanie? O depolitizare aduce după sine mult mai puține beneficii pentru membrii de partid, fie că e vorba de funcții sau fie că e vorba de contracte cu statul. Membrul simplu (prin simplu excluzându-i doar pe cei doi-trei grei din București și din fiecare județ), nemaiavând motivație, mi-e greu să cred că-și va mai pierde timpul cu ședințe de partid sau cotizații la partid. În cazul acesta, toată structura de partid se prăbușește. De ce? Pentru că fiecare campanie e croită pe spatele lor, atât financiar cât și ca resursă umană.

Lucrurile enumerate mai sus se pot întâmpla doar în cazul unei depolitizări adevărate (ceea ce e greu de crezut că se va întâmpla). Cu toate acestea, acceptând caracterul utopic, mă întreb: cum ar trebui să se întâmple depolitizarea instituțiilor în România, astfel încât să nu atragă după sine alte belele?

Bucureștiul își trăiește o nouă epocă: cea a pomenirii morților. Poze cu diferiți oameni urmate de mesajul “Nu te vom uita niciodată” pot fi zărite deseori pe geamurile mașinilor, pe geamurile unor magazine sau chiar pe stâlpi.

Eu tot stau și mă gândesc… Care e șpilul? Adică pui o poză cu un om, care n-a fost o persoană publică (ca să poată fi cunoscută de mai multa lume), și dai de înțeles că a murit (prin mesajul mai sus enunțat) pentru ce? Adică eu, om, văd poza. Îmi dau seama că omul ăla pe care îl văd în poză a murit. Nu-l cunosc și nici nu-l voi cunoaște vreodată ca deh, e imposibil. Și-atunci? Ce-ar trebui să simt?

Imi place de onlineu’ romanesc. Imi place pentru ca incepe sa aiba din ce in ce mai multa vana. Cum se intampla ceva cum si blogosfera . Asta e de bine zic eu.

Cei care au trecut zilele acestea prin centrul Bucurestiului au putut observa niste marcaje pe asfalt, marcaje ce fac parte din ultima campanie impotriva discriminarii romilor (Stop Prejudecatilor despre Etnia Roma! – S.P.E.R.), campanie implementata de Guvernul Romaniei prin fonduri Phare.

sursa: buddha.voce.ro

Campania, cum era de asteptat, a nascut reactii si in blogosfera. Cu puncte de vedere diferite, va invit sa ii cititi pe Buddha si pe Vlad Petreanu. Trebuie sa recunosc ca prima data cand am vazut unul din marcaje m-am simtit iritat, iar cand am citit articolul lui Buddha m-am declarat total de acord. Cu toate acestea, Vlad vine azi cu un alt punct de vedere. Foarte bine argumentat, articolul te pune pe ganduri indiferent de pozitia pe care o aveai inainte.

E adevarat ca minoritatea roma trebuie sustinuta. E adevarat ca minoritatea roma nu va disparea nici azi, nici maine, nici peste un an, indiferent cat am dori asta. E adevarat ca multi dintre ei traiesc intr-o saracie lucie si le e imposibil sa ia parte la vreo forma de educatie. Reticenta mea, pentru ca nu vreau sa vorbesc in general, vine din faptul ca totul pare din ce in ce mai rau, iar Bucurestiul oglindeste cel mai bine aceasta situatie. S.P.E.R. nu e prima si nici ultima campanie de acest gen. Insa cu toate acestea eu unul nu vad nici un rezultat. Vlad are dreptate ca rezultatele se vor vedea peste 10 sau 20 de ani, atunci cand analfabetismul in randul romilor nu va mai fi atat de mare, dar mi-e imposibil sa cred ca acesta e obiectivul tuturor campaniilor. Spre exemplu, studentul din mine se simte nedreptatit de faptul ca etnia roma are locuri bugetate speciale in facultati, mai ales cand stiu ca rezultatele lor nu se apropie in multe cazuri nici macar de rezultatele celor care sunt la taxa.

De cealalta parte, suntem cu totii constineti ca mizeria si marlania in care Romania se zbate nu are nici o treaba cu minoritatea, majoritatea sau culoarea pielii.

Voi ce parere aveti?

Provincialul din mine are dese momente in care uraste Bucurestiul. Motivele le stim cu totii si nu cred ca e nevoie sa le mentionez inca o data aici. Cu toate acestea, in Bucuresti merita sa traiesti pentru week-end, mai precis pentru momentele in care iti poti decide singur programul.

Asta am facut eu ieri. A fost o duminica prea frumoasa ca sa o pierzi in casa. Am aflat dimineata ca e Arcul de Triumf deschis si l-am bifat. Il vizitasem doar noaptea si desi nu e nimic spectaculos merita. Oricum, daca intreg Bucuresti ar fi cum se vede de pe Arcul de Triumf am fi cu totii mult mai fericiti si am trai mai mult.

Era pacat sa nu trec si prin Herastrau odata ce am ajuns in acea zona. Am luat-o la pas printre copacii care experimenteaza niste culori fenomenale in aceasta perioada si m-am oprit tocmai in Gradina Japoneza. Un loc superb din Herastrau pe care vi-l recomand cu draga inima.

Romanul e cam gurmand de felul lui, iar noi, moldovenii, si mai si. In acest sens m-am gandit ca nu are rost sa inchei ziua fara un desert. Am poposit “la mama” pentru o portie de papanasi cu dulceata si smantana. Off topic. Daca vreti sa ascultati un baiat care a mancat destui papanasi in Bucurestiul asta, aflati ca cele mai bune locuri de servit aceasta delicatesa sunt “Caru’ cu bere”, “la mama” si “Christie’s”. Ordinea e aleatorie.

Cum am ajuns acasa? Linistit, asa cum rar o faci in Bucuresti. Concluziile le trageti voi.

Desi a fost o sambata foarte frumoasa trebuie sa recunosc ca gardurile si ochii tristi ai maimutei m-au facut sa ma gandesc ca natia umana e meschina.

Pentr ca in Bucuresti toate lumea vrea sa te fure. De la celebrii taximetristi pana la marile lanturi de magazine care afiseaza un pret la raft, iar cand te trezesti la casa observi ca pretul e cu totul altul. In Bucuresti mereu verifici bonul de casa ca sa fii sigur ca nu s-au ratacit produse care nu le-ai luat, mereu stai cu mana in buzunar ca sa fii sigur ca nu gasesti o alta mana straina in buzunar. In Bucuresti te trezesti ca ai dat la chioscul din colt 10 ron pentru un suc si o punga de seminte pentru ca te grabesti. Du-te si cearta-te pe urma ca oricum bonul nu l-ai luat sau s-a facut vanzatoarea ca uita sa ti-l dea.

De ce spun toate astea? Zilele trecute am ajuns spre marea mea bucurie acasa. Trebuia sa cumpar un tort si am fost la cea mai smechera cofetarie din oras. Am dat comanda de un tort de oameni normali (nu ca acelea din Bucuresti din care iei doua guri, nu au gust si costa un milion) si am cumparat si doua lumanari in forma de cifra. Eram pe fuga si nu mi-am dat seama ca trebuia sa iau atunci lumanarile. Ies si dupa vreo 200 de metri ma trezesc batut pe umar de un om care abia mai respira. Ma sperii si il intreb ce s-a intamplat. Se chinuie sa traga aer si raspunde: “V-ati uitat lumanarile”. Nu-mi venea sa cred. Un angajat al cofetariei a fugit atat dupa mine (si credeti-ma ca merg repede pentru ca am picioarele lungi ) ca sa imi dea doua lumanari uitate. Lumanari in valoare de 1,4 ron (adica 14 000 lei).

Concluzia? In bucuresti nu s-ar fi intamplat niciodata lucrul asta. De ce? Pentru ca din 2 milioane de locuitori procentajul oamenilor adevarati este extrem de mic in Bucuresti.