De la A. (la) Z.

Am privit cu stupefacție declarațiile de presă din această dimineață de la Ministerul Muncii. Șeitan și încă doi acoliți de-ai săi au apărut în față reprezentanților presei de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, de parcă totul se află doar în închipuirea oamenilor (răi). Abili în a găsi scuze puerile și în a explica normalitatea lucrurilor, cei trei nebuni (plătiți din banii noștri) au scos din minți pe toată lumea, până și pe mine, unul care își serbează astăzi ziua numelui.

Două concluzii pot trage. Haosul generat de această măsură și mai ales de felul în care ea este pusă în aplicare reprezintă măsura bolii statului în care trăim. În anul 2010, într-un stat european, un ministru spune că nu înțelege haosul creat deoarece cetățenii afectați de această nouă măsură puteau rezolva problemele și prin poștă (laser frate). Nu cozile interminabile de la ghișee sunt adevărata problemă. Ele sunt doar sechele ale vechiului sistem. Deranjant e modul în care puterea găsește să pună în aplicare o decizie.

E clar că toată povestea asta cu drepturile de autor afectează oameni dintr-o anumită clasă socială. Fie că e vorba de ziariști, de sculptori, de persoane fizice autorizate sau mai știu eu ce, mai toți sunt oameni cu studii superioare și cu o anumită pregătire. În consecință, m-aș bucura ca această categorie de români să pună sub o presiune de neimaginat actualul guvern. M-aș bucura ca membrii puterii să plângă după zilele în care mii de pensionari și sindicaliști protestau în fața Guvernului sau în fața Parlamentului. Dar pentru asta e nevoie de acțiune. De aceea nu pot decât să salut petiția inițiată ieri și faptul că Dilema Veche o susține.

A doua remarcă pe care o pot face e că puterea ia mințile omului slab. M-am convins că în nimicnicia lor, conducătorii chiar cred că au dreptate. Chiar cred că presa a exagerat situația generată de obligativitatea acestor plăți, sau mai degrabă de modul în care se fac aceste plăți. Azi, în declarație de presă de care aminteam la începutul articolului, unul din acoliții lui Șeitan mai avea puțin și sărea la bătaie la jurnaliștii prezenți. A fost nevoie de Șeitan să-i spună în vreo două rânduri să se liniștească. Cu ce ne confruntăm deci? Cu un sistem de oameni foarte bine pus la punct. E ca un fel religie în care mai marii conving adepții că până și jertfa personală trebuie să fie o tactică în războiul dus. Care e obiectul acestei “religii”? Nimic mai simplu: banul și puterea.

Guvernul Boc 3 e de departe executivul cel mai hulit din toate guvernele României de după ’89. Însă la această stare de fapt au contribuit mult mai mulți mai factori și nu doar măsurile nepopulare sau lipsa semnelor revirimentului societății. Mai putem trece pe lista factorilor criza economică, criza politică, așteptările născute odată cu alegerile prezidențiale, trusturile de presă și lista poate continua. Mă gândesc chiar și că efectul de polarizare (anumite categorii electorale citesc doar ziarele și blogurile sau urmăresc doar televiziunile care le confirmă predispozițiile și convingerile inițiale), termen luat în discuție și de către Tudor Sălcudeanu în cartea Bloguri, Facebook și Politică, poate reprezenta un factor ce a contribuit la starea actuală.

Am încetat să mai cred în mass-media românești. Și asta nu ca să-i dau dreptate președintelui când în fiecare discurs politic aduce aminte de trusturile lui Voiculescu și Vântu (apropo, e cam fumată), ci pentru că nivelul discuțiilor a depășit cu mult pragul la care ele ar mai fi fost creditate cu măcar o anumită doza de încredere. În consecință, mi-aș dori ca măcar pe termen mediu și lung salvarea să vină din online.

Nu cred în vina singulară în nici o situație. De aceea nu împărtășesc ideea “popor bun, lideri slabi”. Am ajuns aici dintr-un cumul de factori, dar nu putem fi absolviți de vină. Suntem un popor de stânga și oricât mi-aș dori eu ca lucrurile să stea altfel, nici nu prea am avea cum altfel în situația dată. E greu să fii un popor de dreapta când principala chestiune pe care românii o așteaptă a fi rezolvată de către executiv e asistența socială. Încă sunt de părere că 1996 și 2004 n-au fost ani în care a câștigat dreapta, ci ani în care a pierdut stânga.

Trecând peste această paranteză care a trasat un cadru general, revin la speranța mea: onlineul. Cred că blogosfera politică românească a ajuns într-un moment de “stagnare”. Nu mă refer la dezvoltarea fenomenului, ci mai mult la o “liniștire a apelor”. Unii i-ar spune maturitate, dar nu cred că e așa. Observ cu tristețe că această “stagnare” nu e foarte productivă. Mai precis, efectul de polarizare (amintit la începutul articolului) își face simțită prezența mai mult decât e nevoie și în online. Spun cu tristețe pentru că m-aș aștepta ca nivelul superior al oamenilor din acest mediu să ducă implicit și la un anumit grad de obiectivitate necesar oricărei activități. N-am să fiu de acord cu fanatismul politic, mai ales la noi, indiferent că e vorba de un partid, de o persoană sau de o cauză. Faci parte din sau îi citești pe cei din Clubul Bloggerilor Liberali, foarte bine, dar încearcă să sacrifici o oră din timpul în care îl înjuri pe Băsescu și mai dă un ochi și la Madame Blogary sau la Năstase, și invers (exemplele sunt pur aleatorii; situația se poate aplica foarte bine și invers; ați înțeles ideea ). Deocamdată blogosfera politică nu fructifică la maxim avantajele noilor media (în principal caracterul bidirecțional). Același lucru se întâmplă și în comunicarea politică, online-ul nu face altceva decât să fidelizeze categoria de electorat “propriu”. Dar asta e o altă discuție…

Ce-am spus eu aici e cam idealist, dar mi se pare că un semnal de alarmă trebuie tras. În forma actuală (cu câteva excepții), blogosfera politică românească se îndreaptă spre a fi doar o copie a mass-media actuale, cu mai multă personalitate și fără interese materiale. Dar doar atât.

Am urmărit cu interes prestația celor doi lideri ai opoziției, Ponta și Antonescu, de la Realitatea TV, în această seara. N-am mai avut puterea să-l urmăresc pe Ponta și la Antena 3 din păcate, dar nu cred că am pierdut ceva.

Ponta îmi pare din ce în ce mai plin de sine și nu-l văd bine. “Neobrăzarea” prin care pe l-a făcut pe Hurezeanu (mai pe față, mai pe dos) comunist nu-mi arată decât că anii 2003-2004 au fost cei mai prolifici în plan educațional pentru Victor, dacă înțelegeți ce vreau să spun…

Ponta nu renunță la retorica populistă și vine cu soluții de genul TVA 0% la produsele de bază, soluție ce poate fi tradusă foarte ușor prin “hai cu votu’ la următoarele alegeri parlamentare că avem o foame…”. Am spus parlamentare pentru că așa cum bine a spus pe Twitter George Vișan anticipatele nu pot fi decât un vis erotic pentru Ponta sau pentru cine și le mai închipuie. Să mi-i arate mie pe ăia care vor vrea să-și piardă anii de mandat și banii cheltuiți în campanie.

Am remarcat totodată cum problemele aduse deseori în discuție de PSD cu privire la PD-L sunt scoase la iveală de Ponta în propriul partid cu o lejeritate demnă de invidiat. La întrebarea lui Adrian Ursu legată de componența unui eventual guvern PSD, președintele social-democrat a spus că vede guvernul exclusiv politic, având nevoie pentru ducerea la bun sfârșit a politicilor până și de ultimul om de nu știu unde. Aha. Deci în contextul actual în care toată lumea se plânge că până și femeia de serviciu de la nu știu ce instituție e pdl-istă, tu ieși și spui că în eventualitatea unei guvernări social-democrate ai nevoie de toți oamenii?

Aceeași situație și când vine vorba despre problemele de comunicare. Că în guvernul Boc fiecare spune ce vrea și că ce a spus azi unul e retras mâine de altul asta am aflat cu toții. Dar cum ar putea explica opoziția faptul că eu (un cetățean cât de cât informat zic eu), spre exemplu, n-aș putea să spun măcar două cuvinte despre vreun plan de redresare economică propus de PSD sau PNL. Plecând, bineînțeles, de la premisa că ele (planurile) ar exista. Că tot sunt în postul unde citez din clasici mai adaug o singură remarcă: cum bine a spus Mihnea de la Codex la un moment dat, televizualul e invadat de vuvuzele de partid. Mă îndoiesc că astfel de vuvuzele percep măcar termenul de “plan”, nu mai vorbesc despre “redresare” sau “economie”.

În legătură cu liberalul Crin Antonescu am să fac o singură remarcă. Mi s-a părut cel puțin forțată tema tristeții pricinuite de venirea fluturașului de salariu. Asta pentru că a venit din gura președintelui Partidului Național Liberal.

Tot o singură idee și despre președintele PC, Daniel Constantin, intrat în direct prin telefon. De fapt nici măcar nu e o idee ci un citat din domnul mai sus menționat: “PC este un partid de centru-dreapta” . Dacă afirmația nu vă stârnește râsul ceva e în neregulă.

P.S. Închei prin a atrage atenția că abordarea mea este legată în principal de aspectele comunicaționale, iar articolele mele de acest fel trebuie privite în concordanță. Dacă spun că Ponta dă dovadă de lipsa de tact sau că fluturașul lui Antonescu nu a fost ok, asta nu înseamna că-s pdl-ist.

Lucian mă pune la încercare încă din primele mele zile de relaxare (la Piatra-Neamț, bineînțeles ). Zgubiliticul fundaș din #echipabloggerilor ( echipă care va avea site in curând ) mă pune să-mi imaginez ce aș face dacă aș fi președintele statului. Nefiind un specialist al Constituției sau al cunoașterii prerogativelor președintelui, enumerarea de mai jos va conține mai mult lucruri care aș dori să se întâmple în mandatul meu.

1. M-aș înconjura de oameni pe care i-aș cunoaște și în care aș avea încredere.
2. Aș încerca depolitizarea sectorului public. Nu cred ca e nevoie de oameni veniți pe filieră politică mai jos de secretarii de stat, iar în teritoriu e de ajuns prefectul. Tot în această categorie bag aplicarea unui management bazat pe obiective la nivelul oricărei instituții de conducere. În felul acesta sper că se vor regla eternele autorizații de construcție date fără nici un temei (în afară de șpagă) sau monopolurile.
3. Aș dori reformarea sistemului de învățământ universitar. Deși nici cel preuniversitar nu stă extraordinar, nu cred că e nevoie de reinventarea roții așa cum își dorește legea educației propusă sub mandatul ministrului Funeriu. Sistemul universitar e la pământ. Scoțând din calcul universitățile particulare, de care nici nu mai poate fi vorba în mare parte, sistemul de stat ar trebui să umble atât la partea calitativă cât și la cea cantitativă (aici mă refer la numărul mult prea mare de absolvenți).
4. Aș încerca accelerarea lucrărilor în domeniul infrastructurii de transporturi. Orice proiect dezbătut sau început în acest domeniu, pare a fi văzut în ziua de azi ca o oportunitate de a regla relații și conturi, neavând nici un obiectiv strategic.
5. Mi-aș dori eficientizarea sistemului de sănătate. Îl consider domeniul care stă cel mai prost la ora actuală. Nu înțeleg cum statul român nu poate asigura condiții decente în sistemul de sănătate în situația în care majoritatea cetățenilor nu primesc niciodată vreun serviciu în schimbul banilor luați din fiecare salariu.
6. Siguranța publică a atins în ultimul timp un nivel alarmant, Bucureștiul fiind de departe punctul terminus în această ecuație. Fără nici cea mai mică exagerare, oamenii au ajuns să le fie frică să meargă pe stradă în capitala țării. Deși factorii care au dus la acest lucru sunt multipli (mafia organizată, educația, nivelul de trai etc.) trebuie făcut ceva foarte rapid. Aș crește numărul oamenilor legii aflați în stradă, dar totodată aș dori existența unui control asupra lor.
7. Aș vedea comunicarea drept soluție în relațiile de politică externă. La momentul acesta cred că doar un efort susținut de comunicare ne poate oferi un statut mai bun în afara granițelor țării.
8. O eternă întrebare o am în legătură cu relațiile în care se află cele trei puteri (legislativă, executivă, judecătorească) în România. Mi-e imposibil să înțeleg cum o lege făcută de un guvern și votată de parlament poate fi declarată neconstituțională de Curtea Constituțională. Nu pot oferi soluții pentru că nu mă pricep, dar e clar că trebuie făcut ceva.
9. N-am înțeles încă aplicabilitatea votului uninominal la alegerile parlamentare atâta timp cât cei care votează altfel decât partidul din care provin sunt excluși și totodată n-am auzit de vreo consultare a vreunui parlamentar cu alegătorii din colegiul său privind o anumită lege (în afară de acel nene de la PD-L, Oajdea dacă nu mă înșel, care cică ar fi consultat populația (nu știu prin ce metodă) și așa ar fi ajuns la concluzia că trebuie să voteze moțiunea).
10. Trebuie să fim conștienți de minusurile pe care democrația le are. Cred că democrația ar fi sistemul perfect în contextul în care răul nu ar exista, iar toți oamenii ar fi la același nivel (unul foarte mare) de inteligență. E clar că dacă le întrebai pe săracele babe care se băteau în primele rânduri cu jandarmii în față parlamentului dacă sunt de acord cu scăderea unui venit nu ar fi fost de acord, indiferent de contextul în care s-ar fi produs acea scădere sau de cuantumul ei. Tot aici amintesc și de presă. Toată lumea a sărit de fund în sus când a auzit punctul legat de pericolul pe care îl constituie presa cu privire la siguranța țării. Să nu ne mințim singuri. Cu toții știm (sau măcar cei cu capul pe umeri) că mass-media are la îndemână cea mai periculoasă arma pe care o poate deține omul. Să nu uităm că în spatele morților din cele două războaie mondiale a stat mai mult propaganda decât nebunia sau răutatea unor oameni. Cred că nivelul pe care presa românească l-a atins e unul crunt. Puțini mai sunt cei care nu au uitat că principalul obiectiv al acestui mijloc este informarea și nu manipularea. Dar vina pentru această situație o au deopotrivă cei din mass-media, cei din politică, cei aflați la conducerea instituțiilor de media și nu în ultimul rând populația. Revenind la strategia de apărare a țării amintită mai sus, demersul ar fi fost perceput sincer în cazul în care venea dintr-o parte lipsită de interese. Dar știm că nici acest lucru nu e adevărat. E ca în construcția de discurs: cel mai important e să găsești mesajul potrivit pentru persoana care îl transmite raportat la publicul care îl primește.

Solomon a fost arestat. Se vorbește ba că justiția își face treaba, ba că l-a supărat pe ăl’ mare, ba că l-a dat în gât Penescu ș.a.m.d. Puțin mă interesează toate aceste chestii.

Cu toate acestea, situația mă interesează dintr-o altă privință. Una comunicațională. E cert că situația are și o asemenea latură, dar cu identificatul publicului țintă mi-e mai greu.

Să trecem în revistă câteva lucruri întâmplate astăzi: manifestații în fața teatrului din Craiova, manifestații în satul unde își are casa de vacanța primarul Craiovei, slujbe de susținere, interviuri luate susținătorilor, ba chiar manele cu versuri adaptate pentru situația dată. Toate acestea au putut fi vizionate astăzi pe Realitatea, dar nu și pe Antena 3. Subiectul a avut o amploare mult mai mică pe canalul trustului Intact, iar abordarea a fost una diferită. Anteniștii s-au învârtit, ca de obicei, în jurul cozii, “lovind” fără opreliște în “portocala mecanica”(sau stricată) a politicii românești.

Că Realitatea e momentan mult mai ponderată în ton decât Antena 3 asta e clar. Când Dana Grecu își începe emisiunea cu “Guvernul ne vrea morți”, iar Gabriela Vrânceanu Firea cu “Guvernul ne crede proști”, e clar că s-a întrecut limita. Ținând seama de acest context, cum decodăm ceea ce s-a întâmplat azi? Ok. Sper că nimeni nu crede că manifestațiile de azi au fost întâmplătoare sau că din greșeală o cameră de la Realitatea a fost în biserica în care preotul îndruma enoriașii să se roage pentru al lor primar. Am înțeles. Presiune publică. Dar pentru ce? Pentru imagine sau pentru justiție? Prima aș putea să o iau în considerare. Băi, ăsta o să iasă. Azi, mâine, poimâine, o să iasă. Poate o să mai și candideze, nu putem să-l lăsăm așa. Să arătăm cât de mult îl iubește lumea. Asta pot înțelege. Dar oare acest fel de presiune mai poate avea și un alt scop în această țară?

Vă rog pe voi să mă ajutați să înțeleg.

P.S. De azi fac parte din comunitatea Leacul Durerii

Cu toții știm cum funcționează clasa politică în România. Numărul celor care intră în politică fără să se gândească la beneficiile materiale personale pe care le pot obține e infim. De poveste sunt și numirile, revocările și din nou numirile de directori de deconcentrate, făcute cum altfel decât pe considerente politice.

Toate acestea au făcut din tema depolitizării instituțiilor o temă de campanie pentru toți. Doar la nivel discursiv, bineînțeles, dar care temă sau promisiune nu rămâne doar la nivel de vorbe goale? Dorită de toată lumea și văzută ca o soluție miraculoasă de revitalizare a societății românești, depolitizarea instituțiilor e imposibil să nu atragă după sine și lucruri mai puțin bune. În consecință, stau și mă gândesc, în cazul unei depolitizări adevărate, oare ce se întâmplă cu partidele românești, cu membrii lor și cu milioanele de euro necesare în campanie? O depolitizare aduce după sine mult mai puține beneficii pentru membrii de partid, fie că e vorba de funcții sau fie că e vorba de contracte cu statul. Membrul simplu (prin simplu excluzându-i doar pe cei doi-trei grei din București și din fiecare județ), nemaiavând motivație, mi-e greu să cred că-și va mai pierde timpul cu ședințe de partid sau cotizații la partid. În cazul acesta, toată structura de partid se prăbușește. De ce? Pentru că fiecare campanie e croită pe spatele lor, atât financiar cât și ca resursă umană.

Lucrurile enumerate mai sus se pot întâmpla doar în cazul unei depolitizări adevărate (ceea ce e greu de crezut că se va întâmpla). Cu toate acestea, acceptând caracterul utopic, mă întreb: cum ar trebui să se întâmple depolitizarea instituțiilor în România, astfel încât să nu atragă după sine alte belele?

De o bună bucată de timp ţara noastră se confruntă cu o instabilitatea politică foarte periculoasă pentru cursul normal de dezvoltare al acestei ţări. Interesant ar fi să analizăm puţin care sunt cauzele acestei instabilităţi.

Mulţi ar spune că Băsescu e principalul vinovat. Felul lui de a face politică sau mai bine zis de a se achita de atribuţiile de preşedinte al ţării e periculos pentru democraţia unei societăţi, ar spune tot cei care îl văd pe Băsescu principalul vinovat. Alţii ar spune că felul în care constituția României lasă multe lucruri interpretabile din punctul de vedere al politicii, al relaţiei preşedinte-parlament, e principala cauză a instabilităţii.

Cu siguranţă am putea primi şi mai multe răspunsuri la această întrebare. Nu zic că răspunsurile enunţate mai sus nu au un sâmbure de adevăr. Se prea poate. Dar eu cred că alta e principala problemă. Am să-l citez pe maestrul Turambar în explicaţia pe care o s-o dau (sper să nu se supere că-i fur ideea şi sper că o să mă ierte pentru că am uitat din ce film era). Instabilitatea de care avem parte în sistemul politic e cauzată de acest tripod format din partidele importante al ţării: PD-L, PSD, PNL. Multitudinea de posibilităţi de coalizare, insuficienţa de putere a unuia dintre ele, interesele enorme care stau la mijloc fac din jocul politic o curvăsăreală. Una în care fiecare e dispus să se coalizeze cu oricine pentru interesul propriu. Nu cu mult timp în urmă am avut Alianţa D.A., pe urmă am avut PD-L+PSD acum avem PNL+PSD. Ecuaţia o să se repete până când ceva de proporţii se va întâmplă în politica românească, iar după părerea mea acest lucru de proporţii poate fi ori ruperea PNL-ului prin furtul de membri (parlamentari, primari, consilieri locali etc.) fie prin unificarea dreptei de care mai multă lume a vorbit. Nu sunt într-atât de inteligent (deocamdată) încât să dezvolt şi această problemă, a unificării dreptei, aşa că mă rezum la ce am afirmat mai sus, şi anume principala cauza a acestei instabilităţi politice.

Până pe 6 decembrie o să încerc pe cât posibil să nu mai am de-a face cu politica. În perioade de “linişte” mi-e greu să mă uit la realitatea, antena 3 sau la alte televiziuni care difuzează emisuni politice. Acum mi-e imposibil. Mă adapostisem în online, dar în aceste vremuri de restrişte şi online-ul îşi are partizanii săi nebuni. Nu mă înţelegeţi greşit. Nu vorbesc aici de oamenii pe care îi cunosc, care indiferent dacă au sau nu o opţiune politică îşi menţin capul pe umeri. Nici despre cei care discută teme precum marketing electoral, comunicare politică sau strategii electorale nu e vorba. Acestea din urmă sunt altă mâncare de pește.

Vreau doar să mai subliniez că situaţia în care s-a ajuns e cruntă. Nu sunt împotriva partizanatului, nu sunt împotriva asumării unei decizii sau alegeri cu toate că eu nu am reuşit să-mi dau seamă cu cine voi vota pe 6 decembrie. Cu toate acestea mi se pare extrem de periculos felul în care democraţia s-a dezvoltat. Din “tăcerea obligată” am ajuns la “vorbirea obligată”. Sau poate nu e obligată şi doar această eră întunecă minţi. Mi se pare greu de înţeles cum părerile bazate pe argumente au ajuns să fie numărate pe degetele unei singure mâini.

Eu unul ridic mână şi mă dau deoparte. Şi asta pentru că mă simt insultat de ceea ce văd, de ceea ce aud, de ceea ce citesc. Şi nu, nu doar mass-media şi noile media sunt implicate aici. Agenda politică prin ai săi purtători de mesaj e la rândul ei sub orice critică (ba chiar mai rău), iar jocurile din spatele deciziilor sau declaraţiilor ne fac să ne căutăm frânghiile cu care suntem manevraţi.

Alo, domnu’ Mandruta, v-ati tampit? Ce faceti? Si sa nu mi-o bagati pe aia cu “interesul public” ca si in cazul interviului cu Elan ca fac ceva pe studiile dumneavoastra de jurnalism…

Cartea din care am citat si acum cateva articole (scrisa de Brian McNair, 2007, Polirom) sintetizeaza intr-un paragraf din ultimile sale pagini o problema cu care si a noastra societate se confrunta:

“[...] pentru sanatatea procesului democratic este vital sa se monitorizeze si sa se reglementeze modalitatile de finantare a comunicarii politice, tot asa cum, in majoritatea democratiilor liberale, se pune accent pe introducerea anumitor restrictii in ceea ce priveste dreptul de proprietate asupra organizatiilor mediatice. Nici astazi, nici in sistemul mediatic relativ nereglementat al viitorului, bazat pe existenta unei multitudini de canale, reprezentantii politici ai marelui capital nu ar trebui sa poata monopoliza canalele de comunicare sau sa poata dobandi prin mituire avantaje in procesul de comunicare. [...] trebuie sa existe <<conditii egale>> pentru toti participantii la joc”.