De la A. (la) Z.

Traian Băsescu a cerut retregerea proiectului noii legi a sănătății din dezbaterea publică, iar Boc și Ritli s-au conformat imediat. E sfârșitul unui subiect, dar poate fi totodată începutul altuia. Întâmplarea se va discuta și se va interpreta în zeci de feluri. Deja am auzit despre înfrângerea lui Băsescu, victoria societății civile, victoria rețelelor de socializare, victoria lui Arafat etc. Ba chiar unii vorbesc despre o strategie prin care a fost creat personajul Raed Arafat care ar putea candida la orice, că oricum ar câștiga (vezi Turcescu). Tot ce știu eu e că în comunicarea politică nu “există” termeni precum adevăr sau realitate. Putem vorbi doar despre felul în care o întâmplare este percepută. Traducând acest lucru mai plastic asta însemnă că un lucru poate fi negru, dar dacă majoritatea îl vede alb, alb e.

De la acest lucru pornesc în analiza a ceea ce poate însemna retragerea proiectului de lege din dezbaterea publică.

La ora la care scriu acest articol câteva sute de oameni se îndreaptă spre Palatul Cotroceni. Nu știu cu ce scop. Din câte am înțeles era vorba despre un miting de susținere a medicului Arafat, dar anunțul președintelui le-a cam schimbat agenda. Acest lucru, alături de toate discuțiile și ipotezele despre care se va vorbi în această seara (și nu numai) sunt de fapt războiul de după. Fiecare încearcă să impună cheia lui de interpretare. E exact ce vorbeam în primul paragraf: dacă a fost vorba de înfrângerea lui Băsescu, de victoria lui Arafat, de victoria societății civile ș.a.m.d nu vom afla decât puțin mai târziu.

Urmez exemplul celorlalți și arunc în discuție o altă ipoteză. După părerea mea, retregerea proiectului din dezbaterea publică însemnă de fapt anularea unei teme a opoziției: Băsescu – Dictatorul. Așa cum subliniam mai sus, nu știu dacă am dreptate sau nu, vom vedea asta mai târziu, dar la momentul actual asta cred.

Să dezvolt ieșind puțin din cadrul strâns al problemei discutate. Lumea s-a mai revoltat. Nu e prima data. Oamenii au ieșit în stradă și când Băsescu a tăiat salariile și pensiile, oamenii au ieșit în stradă și în Grecia, oamenii au ieșit în stradă și în Italia, exemplele sunt nenumărate. Ce diferă în acest caz e făptul că Legea Sănătății nu e o lege cu bătaie scurtă în ceea ce privește banii populației. În ultimele 5 zile (de când Băsescu a sărit la gâtul lui Arafat și a început să se discute despre Legea Sănptății) nu s-a vorbit despre faptul că populația va plăti mai mult pentru serviciile medicale, ci s-a vorbit despre Raed Arafat, despre presupusa desființare a SMURD-ului, despre asigurările de sănătate etc. Băsescu n-ar fi dat înapoi și nici n-ar fi avut cum dacă ar fi fost vorba despre o chestii economică, indiferent cât de mare ar fi fost protestul opiniei publice.

În altă ordine de idei, să aruncăm un ochi la vecini. Orban face o noua lege a presei în Ungaria. Întreagă societate civilă se opune (numărul celor care au ieșit în stradă depășește cu mult tot ce se întâmpla sau se va întâmpla la noi), vorbește despre îngrădiri ale democrației, ba chiar se primesc semnale internaționale cu privire la problemele democrației în Ungaria (vezi Hillary Clinton și mai toate ziarele importante ale Europei) și cu toate acestea Orban face tot ce poate și noua lege a presei e în vigoare în Ungaria. Nici în acest caz n-a fost vorba despre bani, despre economie, ci despre democrație. Spun toate aceste lucruri pentru a înțelege tema Conducătorul – Dictatorul.

Revenind la oile noastre, va fi foarte important felul în care comunicarea publică va decurge de acum înainte cu privire la această problemă a retragerii din dezbaterea publică a proiectului de lege. Opoziția nu va rata momentul să clameze victoria, încercând să pună un egal între USL și societatea civilă. Și are toate șansele să poată face asta. Dar să nu uităm că Arafat a ieșit, a mulțumit pentru sprijin, dar a adăugat “îi rog pe toţi să nu se lase manipulaţi politic”.

Și dacă tot vorbim despre comunicare și percepție, din câte știu eu, teoriile agendei spun că mass-media nu îți poate impune ce să gândești, ci la ce să te gândești. Deci rămâne de văzut ce a însemnat până la urmă mișcarea lui Băsescu.

Scena politică s-a transformat într-o scenă a spectacolului. Atât campaniile electorale cât și perioadele “liniștite”, lipsite de febra alegerilor, au devenit invadate de senzațional, conflict și duc lipsa dezbaterii pe fond a acțiunilor sau măsurilor executive sau legislative. Cum s-a ajuns aici? Printr-o legătură strânsă a politicului cu mass-media și printr-o presiune născută din rațiunea de a face profit cu orice preț. Lăsând la o parte partizanatul unor instituții de presă, problema tabloidizării informației politice în scopul maximizării audiențelor rămâne un factor important.

Am făcut această introducere pentru înțelegerea unui posibil scenariu pe care am să-l avansez mai târziu.

De o bună bucată de timp problema economatelor ocupă spații largi atât în jurnalele de știri cât și în dezbaterile emisiunilor de la Realitatea și Antena 3. UNPR, partener al PDL la guvernare, vrea neapărat ca pensionarii să beneficieze de pe urma unei astfel de măsuri și la prima vedere pare că e dispus să se bată pentru această măsură cu oricine, chiar și cu Traian Băsescu.

PDL încearcă din răsputeri să câștige cât mai mult din electoratul de dreapta din România. Forțați de criza economică, democrat-liberalii au fost nevoiți să adopte măsuri de austeritate deloc populare pentru o populație care în cea mai mare măsură trăiește sub nivelul decenței. Cu toate acestea, măsurile de austeritate au reprezentat și o posibilitate de repoziționare pentru portocalii. Tăierile și concedierile din aparatul de stat au reprezentat oportunitatea de a clama reușita guvernării într-o perioadă foarte grea și implicit câștigarea unui electorat sătul de birocrație, de numărul bugetarilor și de pensionarii cărora trebuie să le plătească pensia. Deși măsurile luate în această guvernare au însemnat și înseamnă momente foarte deficile pentru PDL, ele au dat ocazia unei repoziționări a partidului. Spun acest lucru pentru că sunt sigur că o eventuală analiză după 2012 va scoate în evidență faptul că electoratul PDL din 2008 și electoratul care l-a votat pe Traian Băsescu în 2009 va fi complet diferit de electoratul care va vota PDL în 2012.

Democrat-liberalii au putut face acest lucru și datorită eternului șef. Traian Băsescu, la adăpostul câștigării celui de-al doilea mandat și fără să aibă obligativitatea de a da pipet cu un alt scrutin în viitorul apropiat, a fost cel mai aprig susținător al măsurilor de austeritate și a prudenței. Cred însă că nici la el nu a fost vorba de o strategie aleasă, ci mai mult de una impusă. Nu cred că la adăpostul unui procent mare de încredere Traian Băsescu nu și-ar fi asumat rolul de locomotivă pentru PDL în 2012. Dar criza economică i-a adus procentul de încredere la un minim istoric, iar cel mai mare politician-jucător de pe scena politică românească nu avea cum să stea cu mâinile în sân.

Dar să revenim la problema economatelor. UNPR a intrat în politica românească dorind să fure din electoratul PSD, partidul care domină stânga românească de o bună bucată de timp. Mișcarea era normală în contextul în care partidul nu putea să-și creeze profilul prin care să performeze pe segementul de dreapta, iar polarizarea scenei politice, dată de coalizarea opoziției și mai apoi apariția USL, obliga cealaltă parte la răspuns. El a venit: pentru că PDL se bătea într-o anumită măsură cu PNL, UNPR a venit să ia cât poate de mult din electoratul PSD.

Dacă ascultăm de specialiștii economici care se perindă pe la televizor putem crede că o măsură de genul celei înaintate de UNPR nu poate exista într-o economie de piață. Sau în cel mai bun caz, economatele pot rezista un timp foarte scurt de timp. Putem trage astfel concluzia că apariția economatelor ar fi o măsură care să încerce să câștige un electorat de stânga, un electorat sărac care mai mereu a vibrat când a fost vorba de pensii și salarii mai mari sau chiar doar la promisiuni ce vizau salariile și pensiile. Dar ca o astfel de măsură să producă efecte electorale ea trebuie cunoscută. De aceea cred că un posibil scenariu pentru acest rezultat poate fi cel care recurge la conflict pentru o mai bună împrăștiere a mesajului. Amintind aici de introducerea din primul paragraf, o măsură adoptată imediat și care ține prima pagină cel mult o zi sau două nu poate însemna mare lucru în context electoral. Sunt sute de știri care țin prima pagină o zi sau două și care până în 2012 vor fi date uitării. De aceea, ca o astfel de măsură să producă efecte electorale și ca să poată fi asociată cu un anumit partid ea trebuie readusă în discuție cât mai des. Cum se poate face acest lucru? Printr-un conflict. Avem o guvernare formată din două partide: unul spune că e de dreapta, celălalt de stânga (scot aici din ecuația UDMR-ul care deși e un partid de dreapta el trebuie judecat mereu prin prisma reprezentării etnicilor maghiari). Chiar de la început poate fi sesizat un posibil conflict în contextul în care se propune o “măsură de stânga”. Însă partidul de dreapta în 2012 va da piept cu alegerile, alegeri în care electoratul predominant care va ieși la vot va fi unul nemulțumit de scăderea pensiilor și salariilor, de mărirea prețurilor și de lipsa locurilor de muncă. Dar apare în scenă personajul cheie, cel care la adăpostul funcției își permite să spună că o măsură de genul economatelor e o măsură populistă, o măsură care ar face doar rău românilor. Astfel se ajunge la un așa zis conflict, iar subiectul apare constant în presă putând deveni un subiect de pe agenda personală e electoratului pe care îl vizează.

Nu știu dacă economatele vor apărea și nici nu știu dacă scenariul de mai sus e veridic. E doar o pistă. Însă ce știu e că politica înseamnă în primul rând strategie, iar perspectiva comunicațională nu trebuie să lipsească de nicăieri. Asta pentru că trăim în vremurile în care adevărul e relativ, iar ceea ce contează e percepția, nu realitatea.

Până pe 6 decembrie o să încerc pe cât posibil să nu mai am de-a face cu politica. În perioade de “linişte” mi-e greu să mă uit la realitatea, antena 3 sau la alte televiziuni care difuzează emisuni politice. Acum mi-e imposibil. Mă adapostisem în online, dar în aceste vremuri de restrişte şi online-ul îşi are partizanii săi nebuni. Nu mă înţelegeţi greşit. Nu vorbesc aici de oamenii pe care îi cunosc, care indiferent dacă au sau nu o opţiune politică îşi menţin capul pe umeri. Nici despre cei care discută teme precum marketing electoral, comunicare politică sau strategii electorale nu e vorba. Acestea din urmă sunt altă mâncare de pește.

Vreau doar să mai subliniez că situaţia în care s-a ajuns e cruntă. Nu sunt împotriva partizanatului, nu sunt împotriva asumării unei decizii sau alegeri cu toate că eu nu am reuşit să-mi dau seamă cu cine voi vota pe 6 decembrie. Cu toate acestea mi se pare extrem de periculos felul în care democraţia s-a dezvoltat. Din “tăcerea obligată” am ajuns la “vorbirea obligată”. Sau poate nu e obligată şi doar această eră întunecă minţi. Mi se pare greu de înţeles cum părerile bazate pe argumente au ajuns să fie numărate pe degetele unei singure mâini.

Eu unul ridic mână şi mă dau deoparte. Şi asta pentru că mă simt insultat de ceea ce văd, de ceea ce aud, de ceea ce citesc. Şi nu, nu doar mass-media şi noile media sunt implicate aici. Agenda politică prin ai săi purtători de mesaj e la rândul ei sub orice critică (ba chiar mai rău), iar jocurile din spatele deciziilor sau declaraţiilor ne fac să ne căutăm frânghiile cu care suntem manevraţi.