De la A. (la) Z.

Traian Băsescu a cerut retregerea proiectului noii legi a sănătății din dezbaterea publică, iar Boc și Ritli s-au conformat imediat. E sfârșitul unui subiect, dar poate fi totodată începutul altuia. Întâmplarea se va discuta și se va interpreta în zeci de feluri. Deja am auzit despre înfrângerea lui Băsescu, victoria societății civile, victoria rețelelor de socializare, victoria lui Arafat etc. Ba chiar unii vorbesc despre o strategie prin care a fost creat personajul Raed Arafat care ar putea candida la orice, că oricum ar câștiga (vezi Turcescu). Tot ce știu eu e că în comunicarea politică nu “există” termeni precum adevăr sau realitate. Putem vorbi doar despre felul în care o întâmplare este percepută. Traducând acest lucru mai plastic asta însemnă că un lucru poate fi negru, dar dacă majoritatea îl vede alb, alb e.

De la acest lucru pornesc în analiza a ceea ce poate însemna retragerea proiectului de lege din dezbaterea publică.

La ora la care scriu acest articol câteva sute de oameni se îndreaptă spre Palatul Cotroceni. Nu știu cu ce scop. Din câte am înțeles era vorba despre un miting de susținere a medicului Arafat, dar anunțul președintelui le-a cam schimbat agenda. Acest lucru, alături de toate discuțiile și ipotezele despre care se va vorbi în această seara (și nu numai) sunt de fapt războiul de după. Fiecare încearcă să impună cheia lui de interpretare. E exact ce vorbeam în primul paragraf: dacă a fost vorba de înfrângerea lui Băsescu, de victoria lui Arafat, de victoria societății civile ș.a.m.d nu vom afla decât puțin mai târziu.

Urmez exemplul celorlalți și arunc în discuție o altă ipoteză. După părerea mea, retregerea proiectului din dezbaterea publică însemnă de fapt anularea unei teme a opoziției: Băsescu – Dictatorul. Așa cum subliniam mai sus, nu știu dacă am dreptate sau nu, vom vedea asta mai târziu, dar la momentul actual asta cred.

Să dezvolt ieșind puțin din cadrul strâns al problemei discutate. Lumea s-a mai revoltat. Nu e prima data. Oamenii au ieșit în stradă și când Băsescu a tăiat salariile și pensiile, oamenii au ieșit în stradă și în Grecia, oamenii au ieșit în stradă și în Italia, exemplele sunt nenumărate. Ce diferă în acest caz e făptul că Legea Sănătății nu e o lege cu bătaie scurtă în ceea ce privește banii populației. În ultimele 5 zile (de când Băsescu a sărit la gâtul lui Arafat și a început să se discute despre Legea Sănptății) nu s-a vorbit despre faptul că populația va plăti mai mult pentru serviciile medicale, ci s-a vorbit despre Raed Arafat, despre presupusa desființare a SMURD-ului, despre asigurările de sănătate etc. Băsescu n-ar fi dat înapoi și nici n-ar fi avut cum dacă ar fi fost vorba despre o chestii economică, indiferent cât de mare ar fi fost protestul opiniei publice.

În altă ordine de idei, să aruncăm un ochi la vecini. Orban face o noua lege a presei în Ungaria. Întreagă societate civilă se opune (numărul celor care au ieșit în stradă depășește cu mult tot ce se întâmpla sau se va întâmpla la noi), vorbește despre îngrădiri ale democrației, ba chiar se primesc semnale internaționale cu privire la problemele democrației în Ungaria (vezi Hillary Clinton și mai toate ziarele importante ale Europei) și cu toate acestea Orban face tot ce poate și noua lege a presei e în vigoare în Ungaria. Nici în acest caz n-a fost vorba despre bani, despre economie, ci despre democrație. Spun toate aceste lucruri pentru a înțelege tema Conducătorul – Dictatorul.

Revenind la oile noastre, va fi foarte important felul în care comunicarea publică va decurge de acum înainte cu privire la această problemă a retragerii din dezbaterea publică a proiectului de lege. Opoziția nu va rata momentul să clameze victoria, încercând să pună un egal între USL și societatea civilă. Și are toate șansele să poată face asta. Dar să nu uităm că Arafat a ieșit, a mulțumit pentru sprijin, dar a adăugat “îi rog pe toţi să nu se lase manipulaţi politic”.

Și dacă tot vorbim despre comunicare și percepție, din câte știu eu, teoriile agendei spun că mass-media nu îți poate impune ce să gândești, ci la ce să te gândești. Deci rămâne de văzut ce a însemnat până la urmă mișcarea lui Băsescu.

Scena politică s-a transformat într-o scenă a spectacolului. Atât campaniile electorale cât și perioadele “liniștite”, lipsite de febra alegerilor, au devenit invadate de senzațional, conflict și duc lipsa dezbaterii pe fond a acțiunilor sau măsurilor executive sau legislative. Cum s-a ajuns aici? Printr-o legătură strânsă a politicului cu mass-media și printr-o presiune născută din rațiunea de a face profit cu orice preț. Lăsând la o parte partizanatul unor instituții de presă, problema tabloidizării informației politice în scopul maximizării audiențelor rămâne un factor important.

Am făcut această introducere pentru înțelegerea unui posibil scenariu pe care am să-l avansez mai târziu.

De o bună bucată de timp problema economatelor ocupă spații largi atât în jurnalele de știri cât și în dezbaterile emisiunilor de la Realitatea și Antena 3. UNPR, partener al PDL la guvernare, vrea neapărat ca pensionarii să beneficieze de pe urma unei astfel de măsuri și la prima vedere pare că e dispus să se bată pentru această măsură cu oricine, chiar și cu Traian Băsescu.

PDL încearcă din răsputeri să câștige cât mai mult din electoratul de dreapta din România. Forțați de criza economică, democrat-liberalii au fost nevoiți să adopte măsuri de austeritate deloc populare pentru o populație care în cea mai mare măsură trăiește sub nivelul decenței. Cu toate acestea, măsurile de austeritate au reprezentat și o posibilitate de repoziționare pentru portocalii. Tăierile și concedierile din aparatul de stat au reprezentat oportunitatea de a clama reușita guvernării într-o perioadă foarte grea și implicit câștigarea unui electorat sătul de birocrație, de numărul bugetarilor și de pensionarii cărora trebuie să le plătească pensia. Deși măsurile luate în această guvernare au însemnat și înseamnă momente foarte deficile pentru PDL, ele au dat ocazia unei repoziționări a partidului. Spun acest lucru pentru că sunt sigur că o eventuală analiză după 2012 va scoate în evidență faptul că electoratul PDL din 2008 și electoratul care l-a votat pe Traian Băsescu în 2009 va fi complet diferit de electoratul care va vota PDL în 2012.

Democrat-liberalii au putut face acest lucru și datorită eternului șef. Traian Băsescu, la adăpostul câștigării celui de-al doilea mandat și fără să aibă obligativitatea de a da pipet cu un alt scrutin în viitorul apropiat, a fost cel mai aprig susținător al măsurilor de austeritate și a prudenței. Cred însă că nici la el nu a fost vorba de o strategie aleasă, ci mai mult de una impusă. Nu cred că la adăpostul unui procent mare de încredere Traian Băsescu nu și-ar fi asumat rolul de locomotivă pentru PDL în 2012. Dar criza economică i-a adus procentul de încredere la un minim istoric, iar cel mai mare politician-jucător de pe scena politică românească nu avea cum să stea cu mâinile în sân.

Dar să revenim la problema economatelor. UNPR a intrat în politica românească dorind să fure din electoratul PSD, partidul care domină stânga românească de o bună bucată de timp. Mișcarea era normală în contextul în care partidul nu putea să-și creeze profilul prin care să performeze pe segementul de dreapta, iar polarizarea scenei politice, dată de coalizarea opoziției și mai apoi apariția USL, obliga cealaltă parte la răspuns. El a venit: pentru că PDL se bătea într-o anumită măsură cu PNL, UNPR a venit să ia cât poate de mult din electoratul PSD.

Dacă ascultăm de specialiștii economici care se perindă pe la televizor putem crede că o măsură de genul celei înaintate de UNPR nu poate exista într-o economie de piață. Sau în cel mai bun caz, economatele pot rezista un timp foarte scurt de timp. Putem trage astfel concluzia că apariția economatelor ar fi o măsură care să încerce să câștige un electorat de stânga, un electorat sărac care mai mereu a vibrat când a fost vorba de pensii și salarii mai mari sau chiar doar la promisiuni ce vizau salariile și pensiile. Dar ca o astfel de măsură să producă efecte electorale ea trebuie cunoscută. De aceea cred că un posibil scenariu pentru acest rezultat poate fi cel care recurge la conflict pentru o mai bună împrăștiere a mesajului. Amintind aici de introducerea din primul paragraf, o măsură adoptată imediat și care ține prima pagină cel mult o zi sau două nu poate însemna mare lucru în context electoral. Sunt sute de știri care țin prima pagină o zi sau două și care până în 2012 vor fi date uitării. De aceea, ca o astfel de măsură să producă efecte electorale și ca să poată fi asociată cu un anumit partid ea trebuie readusă în discuție cât mai des. Cum se poate face acest lucru? Printr-un conflict. Avem o guvernare formată din două partide: unul spune că e de dreapta, celălalt de stânga (scot aici din ecuația UDMR-ul care deși e un partid de dreapta el trebuie judecat mereu prin prisma reprezentării etnicilor maghiari). Chiar de la început poate fi sesizat un posibil conflict în contextul în care se propune o “măsură de stânga”. Însă partidul de dreapta în 2012 va da piept cu alegerile, alegeri în care electoratul predominant care va ieși la vot va fi unul nemulțumit de scăderea pensiilor și salariilor, de mărirea prețurilor și de lipsa locurilor de muncă. Dar apare în scenă personajul cheie, cel care la adăpostul funcției își permite să spună că o măsură de genul economatelor e o măsură populistă, o măsură care ar face doar rău românilor. Astfel se ajunge la un așa zis conflict, iar subiectul apare constant în presă putând deveni un subiect de pe agenda personală e electoratului pe care îl vizează.

Nu știu dacă economatele vor apărea și nici nu știu dacă scenariul de mai sus e veridic. E doar o pistă. Însă ce știu e că politica înseamnă în primul rând strategie, iar perspectiva comunicațională nu trebuie să lipsească de nicăieri. Asta pentru că trăim în vremurile în care adevărul e relativ, iar ceea ce contează e percepția, nu realitatea.

Lupta pentru putere din PDL a început demult, dar zilele trecute s-a intensificat. Au început știrile care împart sferele de influență și oamenii din spatele candidaților, dar o ieșire a lui Băse la tv și niște plimbări pe la DNA au arătat că lucrurile nu sunt bătute în cuie.

Momentan lumea vorbește despre doi candidați: Emil Boc și Vasile Blaga. N-aș fi atât de sigur. Amintesc doar trei lucruri care să mă facă să nu cred asta: o declarație făcută de Sulfina Barbu care spunea că un al treile candidat n-ar fi exclus, o întrebare din ultimul sondaj CSCI la comanda Realitatea TV (la întrebarea “Cine credeți că va fi următorul președinte al PDL, dintre următorii” apărea și o a treia opțiune: Sever Voinescu) și declarația lui Preda de duminică, declarație în care acesta admitea faptul că Preda-Macovei-Voinescu pregătesc o moțiune și o candidatură. Voinescu poate fi o opțiune de candidat. Ar fi păcat (dpdv comunicațional cel puțin) ca după atâta muncă, “reformiștii”/”intelectualii” să nu încerce să se delimiteze puțin. Ok, candidatul propus n-ar avea nici o șansă, iar grupul va susține până la urmă un alt candidat (probabil Boc), dar ce ar trebui transmis s-ar transmite.

În altă ordine de idei, presa îi dă în ultimele zile șanse mult mai mari de câștig lui Boc. Chiar și Blaga a devenit mai temperat. Dacă la alegerile interne de la Constanța spunea că cine va mai mișca în front va plăti (aluzie la cei care critică mereu: Preda, Macovei), zilele trecute dădea de înțeles că relația Blaga-Băsescu nu se va încheia după congres indiferent de rezultat. Dacă e sau nu așa, vom vedea. Dar folosesc scenariul în care Boc ar câștiga pentru exprimarea unor idei.

Cred că momentan alegerea lui Boc este cea mai bună soluție pentru PDL (vorbesc de o soluție care e și posibilă). Democrat-liberalii au picat testul găsirii unui nou lider, cu toate că eforturi s-au făcut. Boc pare a fi singurul care îl poate bate pe Blaga. Are susținerea unor oameni foarte importanți și are fondurile pe mână. Cred că e cea mai bună soluție, pentru că în cazul în care Blaga va câștiga șansele ca partidul să se rupă ar crește vertiginos. Iar pentru luptele din 2012 e nevoie și de ultimul activist de la Aleșd (am aflat de curând de existența acestei localități și îmi place cum sună ). Nu-i văd pe Preda sau Macovei sub papucul lui Berceanu, girând niște oameni pe care i-au criticat neîncetat. Mergând mai departe cu raționamentul, Blaga nu e un politician conflictual. Îl vedeți pe fostul ministru de interne capabil de o construcție politică nouă? Îl vedeți strângând nemulțumiții într-o întâlnire la Ramada? Eu nu. Blaga își poate continua liniștit treaba în PDL și dacă Boc iese din nou președinte. Și toți, de la Băse la Udrea, știu că PDL are nevoie de Blaga. Nu va avea prim-planul, dar va fi în continuare cel mai bun în linia a doua, în linia obscură. E adevărat, se poate ca de Berceanu să nu prea mai auzim, dar în orice înfrângere sau negociere politică trebuie să și pierzi ceva.

Important pentru fiecare membru al PDL e să conștientizeze că lupta lor va fi în 2012. Și va fi o lupta al dracului de grea.

Băsescu a ieșit aseară pe TVR1, din nou, pentru a-și transmite mesajele în cel mai ușor mod cu putință. Off topic, cred că-i place la nebunie la TVR1 cu Ramona Avramescu. E ca un tenisman căruia i se ridică mingile la fileu iar el le trimite cu forță în terenul advers.

N-am să obordez decât una din numeroasele teme aduse în discuție de către președinte aseară: recuplarea alegerilor parlamentare cu cele prezidențiale. Trecem peste faptul că renunțarea la un singur an de mandat n-ar fi de ajuns pentru cuplarea celor două. Cred că ori Avramescu a uitat întrebarea (pentru că scena a fost ceva de genul: “- Ați renunța la un an de mandat pentru acest lucru? – De ce nu?!”), ori în spatele temei se ascunde superficialitatea. În fine, nu despre asta vreau să vorbesc.

Nu pot vorbi despre cât de serios e demersul președintelui. Cert e că decizia ar putea avea în spate o anumită voință populară (cine n-ar vrea să fie mai puțini ani electorali?!). Însă de aseară și până azi n-am auzit pe nimeni discutând despre cea mai importantă consecință a unei asemenea decizii pentru comunicarea politică: reîntoarcerea la “locomotiva de partid”.

E drept că decuplarea alegerilor parlamentare de cele prezidențiale n-a dus neapărat la dispariția locomotivei de partid, ci mai degrabă la o întindere a perioadei de campanie electorală pe tot anul care a despărțit parlamentarele de prezidențiale. Cu toate acestea, diferențele apărute în comunicarea electorală în perioada 2008-2009 au fost vizibile.

Nu pot încă să-mi dau seama ce poate sta în spatele unei asemenea teme când vine vorba de Băsescu și implicit de PDL. Oricum ai analiza situația actuală, PDL e singurul partid fără lider. Mai rău pentru ei e că nici congresul mult așteptat nu pare să poată scoate din joben vreun lider peste noapte. De bine de rău, PSD și PNL îi au pe Ponta și Antonescu, ba chiar în situații excepționale sau în contexte diferite pe Tăriceanu și Geonă (oameni cu cotă de încredere mult peste orice om din PDL). Unde mai pui că un lider care să poată candida la prezidențiale și să tragă partidul după el nu crește peste noapte, iar de oamenii anunați a se duela pentru președinția partidului (Boc și Blaga) nu se poate pune problema.

Deci unde e șpilul? Că nu mă prind. Luminați-mă.

Adriana Săftoiu are dreptate când spune că PNL nu mai poate vorbi de “revoluția bunului-simț”. Deputatul PNL de Prahova leagă acest lucru de recenta decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la colaborarea lui Dan Voiculescu cu fosta Securitate și de alianța încheiată de PNL și PC la începutul acestui an. Nu cred că “revoluția bunului-simț” a fost distrusă de decizia ÎCCJ sau de ACD. PNL, prin președintele actual, a renunțat la eticheta folosită în campanie cu mult înainte. Putem spune chiar că revoluția s-a predat între cele două tururi de scrutin la alegerile prezidențiale. Momentan, liberalii nu se mai “vând” decât prin a fi parte a Opoziției, înlocuitor mesianic al actualei puteri.

Întrebarea care se naște e de ce a renunțat Antonescu la “revoluția bunului-simț”? Se poate ca strategia “un alt mod de a face politică” să fi fost concepută exclusiv pentru campania electorală de la sfârșitul lui 2009. În cazul acesta, Antonescu și-a asumat tacit poziția de candidat de linia a doua, propunându-și mai mult să atragă atenția asupra sa și să coaguleze un electorat care n-ar fi digerat ceilalți candidați. Un alt scenariu poate fi cel în care interesele liberalilor, inclusiv interesele lui Crin, să nu fi fost prea ușor de atins cu această poziție. Oricât de “altfel” par a fi liberalii, tot guvernarea e scopul și tot oameni asemănători cu cei din PSD și PDL aduc marea majoritate a voturilor.

Până la urmă întrebarea la care aș vrea un răspuns nici măcar nu e de ce a renunțat, scenariile pentru această dilemă pot fi multiple și totodată de înțeles. Mă întreb însă ce s-ar fi putut întâmpla în cazul în care Antonescu n-ar fi renunțat la “revoluția bunului-simț”. Ok, trecem peste probleme de genul “n-ar fi putut să-și tină în frâu partidul flămând după funcții”. M-ar interesa mai mult dacă o astfel de strategie comunicațională (bineînțeles, dublată și de acțiuni) ar fi putut da rezultate pentru 2012 sau și mai important, pentru 2014. Discuția se rezumă de fapt la ce aminteam în articolul acesta, articol în care discutam despre rezultatele alegerilor prezidențiale la un an distanță. Ar putea o strategie de genul “revoluția bunului-simț” să schimbe componența societății într-un ciclu electoral? Sau mai precis: ar fi putut majoritatea celor care vor vota în 2014 să se identifice cu un Antonescu al “bunului-simț” după ce aceeiași majoritate s-a identificat cu Traian Băsescu în 2009 și în 2004? E o întrebare pentru care probabil nu vom avea un răspuns.

P.S. Până și răspunsul pe care il dă Crin e un alt exemplu de renunțare la “revoluția bunului-simț”. Antonescu: Săftoiu scoate ţipete ascuţite, dar e o moralistă pedistă second-hand”.

A trecut un an și o lună de când Traian Băsescu a câștigat al doilea mandat de președinte al României. Mircea Geoană probabil încă visează cum i-ar fi stat acum la Cotroceni. Ponta cu siguranță își amintește de 6 decembrie zâmbind. Cert e că pentru mulți 6 decembrie n-a trecut, lăsând urme într-un fel sau altul.

Odată cu trecerea timpului, tensiunea momentului lasă loc obiectivității și studiilor de caz. Răspunsurile care au venit sa justifice rezultatul turului II n-au lipsit, dar parcă n-au convins. Învinșii au mers pe cartea furtului de voturi din străinătate, alții, mai cu capul pe umeri, au demonstrat cu cifre că schimbarea a început odată cu apariția filmulețului cu copilul (Turambar a coordonat o teză de dizertație pe acest subiect și dacă îmi amintesc bine a publicat și pe blog detalii despre aceste cifre).

Dezvoltând o idee pe care am discutat-o la un moment dat la școală, înclin să cred că victoria lui Băsescu e legată în primul rând de conceptul de identificare. Vorbesc trecând peste strategii, tactici, gafe sau alte evenimente care au influențat într-un fel sau altul rezultatul alegerilor. Discuția ara caracter general și-am pornit gândindu-mă la interesul pe care alegerile prezidențiale îl stârnesc în rândul populației și la modul în care societatea românească e construită.

Revenind la identificare, spun că Băsescu a câștigat pentru că o mai mare parte dintre votanți s-a identificat cu el în detrimentul identificării cu Mircea Geoană. Acest lucru nu-i o chestiune nouă, până la urmă la asta se reduce orice competiție electorală, mai ales în perioadă contemporană. Mai importante mi se par concluziile pe care le-am putea trage după o astfel de afirmație.

Rezultatele alegerilor prezidențiale reliefează cel mai bine componența societății românești. Din păcate pentru specialiștii campaniilor, aceste rezultate sunt mai degrabă cea mai clară poză care poate fi surprinsă la un anumit moment dat, dar nu are puterea de predicție pentru următorul ciclu electoral. Aici intră în scenă cercetările sociologice, care încearcă și ele să facă diferite poze la anumite momente, ce-i drept, poze cu o calitate mai proastă. Interesant mi se pare felul în care posibilii candidați la alegerile prezidențiale pot scoate în evidență schimbările petrecute la nivelul societății românești într-un ciclu electoral. Și la asta am să și vă las să vă gândiți.

Aseară, Realitatea Tv (pe baza unei informații la pont zice-se) a adus în atenția publicului faptul că ministrul de Interne, Traian Igaș, a terminat studiile liceale la vârsta de 24 de ani. În timpul emisiunii a intrat în direct Valer Marian (senator PSD de Satu Mare) și a precizat faptul că în cursul lunii noiembrie a adresat o întrebare ministrului Igaș, cerându-i informații despre studiile efectuate și data finalizării lor. Răspunsul a fost evaziv așa că senatorul și-a continuat investigația și a aflat că Igaș a terminat liceul la 24 de ani, iar licența în drept și-a luat-o în jurul vârstei de 40 de ani la o facultate privată din Arad, modul de școlarizare fiind la distanță. Mai mult decât atât, “băiatul ăsta care a învățat legea”, așa cum l-a caracterizat președintele Băsescu pe actualul ministru de interne, se pare că nu a profesat niciodată dreptul.

Acesta e doar unul din exemplele care mă fac să cred că partidele din opoziție sunt cel puțin leneșe dacă nu și lipsite de o minimă curiozitate. La adăpostul scăderii vertiginoase în sondaje a PDL-ului și implicit a președintelui Băsescu și a premierului Boc, partidele din opoziție par a nu valorifica la maxim contextul actual. Canalizarea tuturor eforturilor pe moțiunile de cenzură care par să nu aibă vreo șansă în această legislatură miroase a autosuficiență. E adevărat că pe lângă războiul continuu cu actuala putere, PSD și PNL duc și o luptă în interiorul opoziției, dar aceasta nu poate fi considerată o scuză.

PDL-ul a ajuns la 10-15%. Mai jos de atât e greu de crezut că va ajunge indiferent ce va fi. Astfel, ce-a fost de câștigat de pe urmă numeroaselor măsuri nepopulare, de pe urma numeroaselor asumări de răspundere sau de pe urma protestelor de stradă s-a câștigat. Opoziția, sau cel puțin fiecare partid de opoziție în parte, trebuie să găsească metode noi de a capitaliza situația actuală. În acest sens, mi-e greu să înțeleg cum un “subiect” precum cel relatat la începutul articolului (și descoperit, culmea, de un parlamentar din opoziție) trece neobservat și ajunge să fie adus la cunoștința publicului tot de mass-media.

Ceea ce par să nu înțeleagă partidele din opoziție la acest moment e că etapa războaielor mari a trecut. Nu cred că până la alegerile parlamentare vom avea parte de noi coaliții și implicit nici de noi guverne. Astfel, micile bătălii câștigate de partidele din opoziție pot fi hotărâtoare atât pentru negocierile legate de posibile alianțe în anul care stă să înceapă, cât și în perspectiva anului electoral 2012.

Altă explicație nu găsesc pentru reprezentație slabă oferită de Traian Băsescu în această seară la TVR1. Rivanolul nu i-a priit. N-am rezistat mai mult de jumătate din emisiune, dar am înțeles că n-am pierdut nimic în rest.

Pentru cei care urmărim jocul politic (eu fiind interesat mai mult de partea de comunicare politică) situația grea prin care trece țara nu ne împiedică să ne gândim sau să anticipăm următoarele mișcări de pe scena politică. Iar din acest punct de vedere Traian Băsescu încă rămâne o enigmă.

Am așteptat emisiunea în speranța că reprezentația președintelui va fi capul de afiș al agendei publice pentru câteva zile bune. N-a fost așa. Aceleași explicații redundante privind aparatul de stat și banii necesari plații pensiilor și salariilor. Reducerea cheltuielilor a fost driblată slab printr-o reprezentare procentuală a modului în care se cheltuie banii de la buget. Cheltuielile având un procent mult mai mic decât plata salariilor sau a pensiilor au fost plasate vag de către președinte printr-o afirmație de genul “Poliția trebuie să funcționeze în continuare, sediile au nevoie de energie electrică” etc. Nimic despre brandul de țară (că tot e la modă), nimic despre cine știe ce contracte prin care se aruncă bani pe fereastră (pe fereastra clientelei de partid, bineînțeles). Ba chiar am fost martori la o afirmație de genul “România nu va intra în spațiul Shengen fără o lege ANI credibilă”. Aham. Deci asta era problema. Nu că majoritatea contigentelor de cerșetori țigani au buletin românesc sau că moldovenii își iau cetățenie românească pe capete ca să meargă în Europa. Asta chiar mi-a părut lamentabilă. Tot la capitolul lamentabil mai punctez și replica dată către un profesor debutant care sublinia faptul că nu poți trăi cu 600 de lei salariu. Băsescu a răspuns spunând că la fel a început și el, iar la 6.000 de lei salariu a ajuns după 30 de ani de muncă. Hilar, atâta timp cât concediile odraslei EBA au costat mai mult decât banii pe care i-a luat Traian din salariu.

De notat și repetarea obsesivă a temei prezente și în campania prezidențială a actualului președinte, solidaritatea. E tardiv să aduci în discuție astfel de probleme când zi de zi presa aduce în fața publicului numeroase situații de risipire a banului public. Ok, că banii se duc spre clientela politică asta a înțeles toată lumea, iar PD-L trebuie să-și asume acest lucru ținând cont că a fost unul din principalele piloane pe care s-a bazat construcția politică, dar încă să marșezi pe această temă mi se pare neeficient. Pentru mai multe detalii legate de acest aspect vă recomand Porcisme – România furată zi de zi.

Mai vreau să vorbesc puțin și despre formatul emisiunii. Mulți au spus că o astfel de emisiune și cu un astfel de moderator nu poate fi decât o oră de pupincurism. Nu sunt de acord. Și vă spun și de ce. Ritualurile comunicării prezidențiale impun astfel de formate. Trebuie să fii nebun ca din postura de șef de stat să te prezenți la o emisiune cu un moderator care prezintă riscuri. Ai nevoie de un om care să te lase să vorbești. Că Băsescu n-a vorbit în această seara e cu totul altceva.

O concluzie după această seară? Scena politică e în letargie din toate punctele de vedere.

Mihnea ne pune la dispoziţie în ultimile sale articole două discursuri de urmărit. Dacă aveţi de unde rupe două ore merită să-i urmăriţi pe Obama şi pe Hillary Clinton. Dacă nu aveţi însă două ore la dispoziţie ajung şi zece minute pentru a vă da seama despre ce am să vorbesc eu aici.

Politica românească nu are oratori. Şi nu ştiu ce părere aveţi voi despre asta, dar eu cred că e un mare minus pentru oricare lider şi pentru oricare partid. Legătura care se crează între un lider şi mase printr-un discurs nu poate fi egalată de nici un alt mijloc. Nu cred că mai trebuie să aduc aminte câtă lume a privit confruntările din campania pentru prezidenţiale. Românii vor să-şi vadă conducătorii, românii vor să-şi cunoască conducătorii şi ce mijloc mai bun au pentru toate acestea dacă nu discursul? Cum spuneam şi mai sus, e de ajuns să-i priveşti doar câteva minute pe cei doi politicieni americani citaţi mai sus pentru a simţi, indiferent de simpatiile sau convingerile tale, că aceştia chiar îţi transmit ceva.

Campania prezidenţială şi chiar un exemplu pe care îl am proaspăt în memorie, vizita din Moldova a preşedintelui, îmi arată totuşi că scena politică românească nu e chiar la zero din punctul de vedere al oratorilor, ci la unu: Traian Băsescu. Să ne înţelegem. Nu vorbesc aici de simpatii, de convingeri politice sau mai ştiu eu ce. Vorbesc pur şi simplu de retorică sau mai bine zis de oratorie (am spus “mai bine zis de oratorie” pentru că expresia e “a fi un bun orator”).  E singurul care poate crea în orice moment legătura de care are nevoie pentru a-şi trimite mesajele.

Să nu-mi veniţi cu Crin. Nu. Crin s-a născut talent şi a murit speranţă. Din punct de vedere oratoric, Crin s-a născut şi a murit odată cu congresul în care a fost ales preşedintele PNL. A încetat să transmită demult. A încetat să lege şi se limitează doar la a transmite mesaje. Nu e vorba că nu-şi doreşte mai mult. Atâta poate.

La socialişti nici nu se pune problema de oratori.

Închei prin a vă întreba: de ce ai noştri lilderi nu sunt buni oratori?