O scurtă trecere în revistă a candidaților la prezidențiale

Revin la discuția începută ieri despre campania electorală pentru prezidențiale. Astăzi vreau să trec peste nemulțumirile personale și să trec puțin în revistă principalii candidați.

Luând în discuție cei patru candidați cu șanse, ne dăm ușor seama că fiecare dintre ei a pornit cu o etichetă – avantaj sau nu asta depinde doar de ei.

Traian Băsescu este de departe cel mai cunoscut om politic al ultimilor ani în România. Dar acest lucru nu doar pentru că a fost președintele în funcție a României ci și pentru că a fost, așa cum mereu i-a plăcut să-și spună, președintele-jucător. Băsescu e acel personaj politic care în vreme de liniște nu trăiește. E acel tip de politician care se hrănește din „sângele” curs în dispute și scandaluri. A intrat în cursă pentru un al doilea mandat din cel mai înalt punct al politicii românești. Cât l-a ajutat acest lucru, știută fiind compoziția sa ca om politic, vom vedea pe 6 decembrie.

Pe Mircea Geoană îl percep ca un om politic abil dat fiind faptul că a reușit să ajungă președintele celui mai important și mai complicat partid politic din România. Faptul că în ciuda zvonurilor și frământărilor din interiorul partidului a reușit să se impună și drept candidat la președenția României din partea partidului său e o confirmare a celor spuse mai sus. Geoană a intrat în lupta electorală având un avantaj clar: partidul. Cu toate luptele interne, cu toate voturile și oamenii pe care îi ia Oprescu, cu toate înjurăturile pe care PSD-ul și le-a luat după „performanțele” alianței cu PDL-ul, acest partid poltic rămâne un pion foarte important într-o competiție de acest gen. Pentru a câștiga această cursă prezidențială Mircea Geoană trebuie să fie acel vârf de atac care să știe să stea în teren și să bage mingea în poartă. De restul se ocupă echipa (partidul).

Sorin Oprescu a fost candidatul pe genunchi din toate punctele de vedere. Motivele întârzierii anunțului de candidatură mă depășesc așa că nu o să încerc să le discut. Cu toate acestea Oprescu n-a intrat fără atuuri în cursa pentru prezidențiale. Venit într-un fel pe filiera pe care și Traian Băsescu a ajuns la Cotroceni, Oprescu nu putea să iasa din tipar când vine vorba de strategie. El nuanțează heirupismul folosit cu succes în multe cazuri de Traian Băsescu și speră ca publicul să nu se fi săturat de aceste forme fără fond câștigătoare de multe ori.

Crin Antonescu a avut ocazia să intre în luptă ca fiind candidatul altfel, așa cum bine s-a denumit. Nu neapărat că ar fi așa, bine ca și poziționare. El pornea de pe locul „șefului” opoziției, loc care pe urmă l-a cedat foarte ușor către Mircea Geoană odată cu ieșirea PSD de la guvernare. Asta pentru că nu a reușit să se opună partidului abia ieșit de la putere. Ce cred eu că nu a reușit să facă Antonescu a fost acea poziționare (crucială) de început. Stabilirea unei identități clare încă de la început, mai ales pentru un candidat mai puțin cunoscut decât contracandidații săi s-ar fi impus mai mult decât orice, în contextul alegerii unei astfel de strategii pentru campanie. Începutul a fost promițător. Acel maraton de transmisii live al celor două televiziuni de știri de la congresul PNL a fost un început de bun augur în vederea stabilirii identității de care vorbeam. Cu timpul lucrurile nu au mai mers așa cum ar fi trebuit să meargă. Mai multe despre Antonescu într-un articol foarte bun la Adi de la paralele-paralele.

Trebuie să menționez că unele aspecte discutate aici mi se par veridice doar la acest moment, eu nefiind omul care să nu cred în minuni. În acest sens, cred că locurile pe care le ocupă în sondaje acești patru candidați pot fi altele în primul tur de scutin. Greu, dar se poate.

P.S. O pată de culoare în această competiție pentru prezidențiale mi s-a părut declarația lui Remus Cernea, candidatul verzilor: „România va fi cu adevărat liberă și democratică atunci când va avea președinte o femeie romă, lesbiană și atee”. Nimic mai adevărat Remus. Democrația e cea mai indicată formă de organizare și conducere a societății. Cu toate acestea, două dintre elementele sale de bază, majoritatea (de care am vorbit aici) și libertatea, nu întotdeauna aduc doar lucruri bune.