În nimicnicia lor…

Am privit cu stupefacție declarațiile de presă din această dimineață de la Ministerul Muncii. Șeitan și încă doi acoliți de-ai săi au apărut în față reprezentanților presei de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, de parcă totul se află doar în închipuirea oamenilor (răi). Abili în a găsi scuze puerile și în a explica normalitatea lucrurilor, cei trei nebuni (plătiți din banii noștri) au scos din minți pe toată lumea, până și pe mine, unul care își serbează astăzi ziua numelui. 🙂

Două concluzii pot trage. Haosul generat de această măsură și mai ales de felul în care ea este pusă în aplicare reprezintă măsura bolii statului în care trăim. În anul 2010, într-un stat european, un ministru spune că nu înțelege haosul creat deoarece cetățenii afectați de această nouă măsură puteau rezolva problemele și prin poștă (laser frate). Nu cozile interminabile de la ghișee sunt adevărata problemă. Ele sunt doar sechele ale vechiului sistem. Deranjant e modul în care puterea găsește să pună în aplicare o decizie.

E clar că toată povestea asta cu drepturile de autor afectează oameni dintr-o anumită clasă socială. Fie că e vorba de ziariști, de sculptori, de persoane fizice autorizate sau mai știu eu ce, mai toți sunt oameni cu studii superioare și cu o anumită pregătire. În consecință, m-aș bucura ca această categorie de români să pună sub o presiune de neimaginat actualul guvern. M-aș bucura ca membrii puterii să plângă după zilele în care mii de pensionari și sindicaliști protestau în fața Guvernului sau în fața Parlamentului. Dar pentru asta e nevoie de acțiune. De aceea nu pot decât să salut petiția inițiată ieri și faptul că Dilema Veche o susține.

A doua remarcă pe care o pot face e că puterea ia mințile omului slab. M-am convins că în nimicnicia lor, conducătorii chiar cred că au dreptate. Chiar cred că presa a exagerat situația generată de obligativitatea acestor plăți, sau mai degrabă de modul în care se fac aceste plăți. Azi, în declarație de presă de care aminteam la începutul articolului, unul din acoliții lui Șeitan mai avea puțin și sărea la bătaie la jurnaliștii prezenți. A fost nevoie de Șeitan să-i spună în vreo două rânduri să se liniștească. Cu ce ne confruntăm deci? Cu un sistem de oameni foarte bine pus la punct. E ca un fel religie în care mai marii conving adepții că până și jertfa personală trebuie să fie o tactică în războiul dus. Care e obiectul acestei „religii”? Nimic mai simplu: banul și puterea.