M-am gândit la problema adusă în discuție de acest articol imediat după ce am citit un articol pe blogul lui Chinezu. Articolul era de fapt un banc preluat din Foaia Transilvană, gluma scoțând în evidență starea deplorabilă în care se află sistemul românesc de educație. Prin plasarea în rolul principal al acțiunii pe ministrul Funeriu „se oferea pe tavă” un vinovat pentru situație.
Articolul lui Chinezu m-a făcut să mă gândesc la bancuri ca la instrumente de marketing politic. Anecdotele despre oamenii politici nu sunt noi și chiar și în campaniile electorale românești și-au făcut simțită prezența. Problema pe care o am nu e dacă acest gen de texte pot să aibă un rol în marketingul politic (aici răspunsul meu e afirmativ), ci cum pot fi ele văzute ca un instrument adevărat într-o campanie electorală și nu numai. Mai precis, cum putem găsi niște reguli de aplicare a unei astfel de tactici: cum punem pe hârtie un plan, când arunci textul pe piață, cum faci să ajungă la publicul țintă (asta în cazul în care poate avea un public țintă bine conturat) etc.
Cred că bancurile pot fi foarte folositoare în cazul unor campanii de presă îndreptate către o persoană politică. Nu știu dacă bancul adus în discuție mai sus a pornit cu un scop precis, dar cred ar fi putut fi vorba de asta în contextul în care el vine pe fondul scandalului de la bacalaureat și pe fondul coalizării opoziției și a unor trusturi de presă împotriva minsitrului educației.
De literatură de specialitate în română care să abordează subiectul nu am auzit. Nici de titluri în engleză n-am dat (ce-i drept doar după o succintă căutare pe net). În consecință, în cazul în care aveți habar de astfel de cărți semnalați-mi-le.
Am scris rândurile de mai sus doar că să semnalez „problema” și ca să aud și alte păreri. E clar că e un subiect care poate naște multe discuții.
